Povestirile
Mariei Vaida-Voevod

Nu întâmplător volumul începe cu o povestire scurtă , de nici 2 pagini, reproducând un dialog imaginar între un bătrân şi o ţarcă , în limba „cra” : -„ De ce scrii bătrâne, nu te mai citeşte nimeni. Nimeni, nimeni, nimeni” . Răspunsul bătrânului reprezintă de fapt concepţia emblematică despre scris a autoarei : -„ Dar tu de ce zbori?” şi continuă în gând „ Ce întrebare prostească ! De ce scrie?! Ca şi când a-i întreba un om de ce respiră. Stă cineva să-i asculte respirările?Nimeni, nimeni, nimeni. Nu i le numără, nu i le judecă. O fi o respiraţie uşoară, una grea, potrivită? Respiră pentru că trăieşte.”

Este o concepţie cât se poate de optimistă într-o ţară în care tinerii sunt în proporţie de 42% analfabeţi funcţionali, iar maturii care citesc sau cumpără cărţi sunt din ce in ce mai rari.

Cele 27 de povestiri ale Mariei Vaida -Voevod publicate la Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2021, se înscriu în linia celor mai reuşite exemple ale scrisului feminin contemporan. Autoarea se dovedeşte a fi o foarte bună povestitoare care posedă arta constructului epic şi al naraţiunii pe spaţii reduse. Modalităţile narative diverse folosite se subsumează epicului obiectiv inspirat ei din realitatea rurală fie din cea urbană.

Multă vreme, în special în ultimele 3 decenii, proza scurtă a fost considerată ca un exerciţiu absolut necesar pentru cineva care urmează să treacă la roman. Nu e cazul Mariei Vaida-Voevod în creaţia căreia povestirile alternează cu romanul prezentând aspecte ale relaţiilor general-umane, tensiuni şi melancolie, izbânzi şi înfrângeri, rezultate ale confruntării omului cu viaţa cotidiană. Se poate uşor constata că Maria Vaida-Voevod se manifestă cu egală pregnanţă si dezinvoltură în proza scurtă ca şi în roman.

Natură analitică, autoarea este o observatoare atentă şi sensibilă a vieţii lăuntrice a personajelor sale, dar şi a realităţii înconjurătoare. Povestirile de faţă alcătuiesc o lume caleidoscopică, cu personaje vii bine conturate în câteva tuşe bine alese, menite să despartă banalul de insolit(semnificativ). Există o anumită abilitate auctorială potrivit căreia avansarea în lumea conştiinţei nu impietează dinamica acţiunii.

Tematica e variată: iubirea în cuplu realizat sau doar în relaţie, cu toate problemele pe care le implică: pasiune, gelozie, despărţire, solitudinea şi absurdul vieţii, nostalgia după vremurile de odinioară,etc. Acestora li se adaugă descrieri pline de substanţă, ale deznădejdii şi suferinţei percepute de omeni simpli de la ţară, români plecaţi în alte ţări în speranţa aflării unei vieţi mai bune, şi care la întoarcere nu-şi mai găsesc locul( Când nicăieri nu e acasă şi fluieri în vânt, Aniversare).

Sunt poveşti de viaţă adevărată, caracterizate prin empatie, eleganţă şi subtilitate.

Multe din povestiri explorează tragicul feminin asediat de sentimentul debusolării şi al inutilităţii vieţii. De aceea povestirile Mariei Vaida-Voevod îndeamnă la reflexivitate.

Sunt iubiri ce se nasc, se sting sau se transformă în ură. Invenţia narativă se desfăşoară de pe poziţii omnisciente, naratorul fiind martor ocular sau aude povestea de la un alt martor demn de încredere, cum se întâmplă în  Femeia cu pălărie roşie.

Autoarea agreează cu predilecţie genul scurt, ( obişnuinţa gazetăriei ) observaţia şi detaliul semnificativ pentru conturarea unei figuri, a unui peisaj sau a unui sentiment. Ştie să extragă din fapte banale, comune, din întâmplări anodine, lucrul peste care ochiul unui profan trece nepăsător, fără să caute să înţeleagă sau să vadă „dincolo”  misterul şi esenţa vieţii cu dramele şi bucuriile ei ascunse.

Maria Vaida-Voevod are o personalitate bine construită, o siguranţă a tonului şi o iscusită pricepere în a reda neobişnuitul sau ascunsul din fapte şi întâmplări ce par normale. Uneori faptele sunt relatate obiectiv,dintr-o perspectivă omniscientă, alteori intervenţia personala este majoră, autoarea implicându-se într-o compasiune vizibilă faţă de personaje.

„Deal cu pruni” este una din reuşitele semnificative ale volumului.

Rememorarea calmă îşi dă mâna cu regretul şi liricul nostalgic prezent în imagini de mare plasticitate: „ dinspre sat curge liniştea grea ca pătura groasă ce-i acoperă trupul împuţinat în nopţile mai mult albe şi lungi, ca sulul de pânză abia scos din război şi pus pe roua din zori la albit”.

Este un univers al satului tradiţional ardelean, familiar autoarei, cu poveştile lui nescrise, cu ritualurile şi credinţele perpetuate de-a lungul veacurilor.

Personajele Mariei Vaida-Voevod sunt bine conturate psihologic, însoţite de compasiunea autoarei, un fel de umanitate feminină, delicată şi etică totodată. Portretele concise şi expresive, eleganţa descrierii, un bun control al frazei şi al exprimării alcătuiesc o carte bine articulată care face cinste autoarei.

Miron Scorobete la lansarea romanului Mariei Vaida-Voevod „Pedepsiți din generozitate”

Doamna Maria Vaida-Voevod ne oferă un roman de tip clasic, care însă nu este scris vetust, este un roman foarte modern, pentru acel moment al anilor optzeci chiar impresionant de modern ca scriitură. În el există o viață tumultoasă, există foarte multă dragoste, dramă, tragedie, există introspecție, există foarte mult umor.

Am regăsit aici viața obișnuită, viața noastră, cu ruinele ei, cu cenușiul ei, cu zbaterile ei, cu înălțările ei, cu niște personaje perfect conturate. Am invidiat-o citind cartea pentru această performanță. Nu caracterizează personajele prin fișă caracterologică, ele se autocaracterizează așa cum noi ne autocaracterizăm prin felul în care ne desfășurăm. E o impresie de spontaneitate excepțională, parcă autoarea nu scrie literatură, parcă se confesează.

Nu știu de câte ori a rescris, de câte ori a revenit să-și refacă scriitura, dar impresia este aceea de izbucnire, dintr-odată, totul decurge atât de firesc încât nu se simte ceea ce strică foarte mult în multe cărți, nu se simte acea intervenție a autorului foarte atent cu fraza și mai puțin atent cu viața pe care o captează și o pune în scris. Romanul m-a fascinat…]

Mircea, Popa, Adevărul de Cluj, „Cărțile Clujenilor”, 14 martie 2006).

Lucrând ani de zile în calitate de redactor la Radio Cluj, Maria Vaida-Voevod a adunat de-a lungul anilor o colecție impresionantă de „cazuri” umane, povești și situații dintre cele mai neverosimile. Structura de gazetar, aceea de a riposta și a medita pe seama faptelor văzute și trăite o îndeamnă – sub același impuls al neliniștii existențiale – să se implice mai adânc în problemele pe care timpul trecut și timpul de față le-a pus și le pune în fața omului de rând (recte a cititorului) și să ne ofere o mică parte din gândurile și considerațiile sale asupra acelui timp. E un timp chinuitor, bulversant, în care parada măștilor este la modă, unde fiecare ia viața pe cont propriu, solidaritatea umană și cea socială lipsind aproape cu desăvârșire. Mediul în care trăiește și lucrează eroina romanului (Pedepsiți din generozitate – n.n.), gazetara Liana Adam e un timp maculat, populat de tot felul de javre oficiale, precum „șeful” ei acel celebru „șobolan”, Nae Itu. Oamenii din preajma Lianei reacționează diferit la presiunea timpului istoric, unii devenind victime ușoare ale împrejurărilor, cum este profesorul Lăzărescu, alegând calea sinuciderii în lupta cu exponenții unei lumi oculte care îi terorizează […] El dar și eroina și prietena sa Maria, singurele personaje cinstite din carte, sunt de fapt victime ale credulității și inocenței lor, oameni „pedepsiți din generozitate”. Autoarea are un bun simț al observației, excelează în surprinderea scenelor de detaliu, a reacțiilor și comportamentului oamenilor cu care vine în contact. Mitul „Madonei cu pruncul” motivul maternității și al Mamei, se reliefează tocmai pe fondul luptei dintre adevăr și impostură, dintre renunțare și asumarea condiției de luptător și aceea de martor pasiv la evenimente.

Mihai Dragolea: Romanul – între protest și mit feminist

Angoasele unei lumi fără orizont, apăsătoare, minată de spaime, se insinuează din paginile prozei Mariei Vaida-Voevod. Într-o vreme de confiscare a intimității (de anulare a ei, de fapt), autoarea romanului Pedepsiți din generozitate (Editura Multi Press Internațional, 2005) încearcă să contureze ideea de feminitate, pândită de primejdii și capcane triviale. Observator rafinat, naratoarea reușește să dea viață împrejurărilor, rumorii de gând și sentimente, care animă pulsul unui ziar de provincie. Pagini consistente pun în evidență mecanismele, inclusiv cu stridențe și ciudățenii, care hrănesc existența unei redacții, surprinsă ca portret de grup, într-o înlănțuire dramatică de evenimente care creionează sugestiv autoportretul povestitoarei. E o imagine construită cu multă migală și onestitate epică. Desigur, iubirea este sămânța din care crește viața și complexitatea relatării. (…). personajele romanului, îmbrăcate în lutul, în colbul unei existenţe cenuşii, caută undeva la capătul zilei, al anului, al vremii, o ieșire care ar putea fi iluzie abstractă, poate, pentru că în visul lor de duminecă – „predominant e galbenul”. Se întâmplă ca după datină, „Vara Sfântului Mihai” să se strecoare șerpește dinspre miază-zi în miază-noapte, închipuind basmul în care Liana Adam își crease bărbatul, perechea ficțiune, un Mihai, Mihai Albu, regizorul. Chiar titlul romanului ascunde în sine, mai mult decât aluziv, o conotație polemică. Dictatura, dincolo de a fi doar un cuvânt, e o structură malefică coborâtă ca o mâzgă, ca o ceață peste lume. Intruziunea în viața intimă, a unei societăți absurde, lovește în ființele ce par fragile. Există, iată, două cupluri încercând să supraviețuiască într-un hățiș dogmatic, în care atât ideile, cât și sentimentele, sunt drastic cenzurate. (…) Fiecare personaj poate fi trăgător ori țintă. (…) Nu întâmplător, Maria Vaida-Voevod a așezat pe frontispiciul cărții motto-ul extras din textul unei exemplare feministe, nesupusa și nonconformista Elisabeth Dunkel: „Femeia fără bărbat e ca peștele fără bicicletă”. Ostentativă șfichiuire cu biciul ironiei pe obrazul gros al masculinității brutale, citatul pare și într-adevăr este, mai mult o poză, un gest de amazoană, de insolență. De fapt, în sensurile profunde ale romanului simțim omniprezența unei feminități vulnerabile, dependentă de iubirea bărbatului, chiar dacă acesta e zeu sau satrap, o capitulare în care un mare poet credea că se cuvine a „ne cuprinde, strânși în taină”. (…) Ființă aparent plăpândă, ea poate duce în sine cerul, universul, o întrebare cu răspuns și chiar inexorabilul, taina: „Am citit undeva într-o carte că cerul se sprijină în egală măsură pe umerii bărbatului și ai femeii. Mi-a plăcut metafora. Cu o singură corectură. Bărbatul n-a ținut niciodată pe umeri cerul. De când e lumea, femeia e aceea care-l susține pe umerii ei, poate, el, bărbatul Atlas, susține pământul, poate, dar cerul e infinit mai greu. Uite ce greu se mișcă femeile acestea cu cerul în ele. Dătătoarele de viață, născătoare de oameni…”. (…) Există deopotrivă și o postură de donquijotism solitar împotriva tablelor de legi numite dictatura proletariatului, unde idolii ideologici, poate însăși blagoslovita luptă de clasă, bat cuie și icuri în trupul celui răstignit. În acest „Niemanland”, fără Dumnezeu și fără credință, dominat de mistica masculină a forței brutale, în ciuda tuturor semnelor rele se va naște un prunc. E un eșafodaj, o societate, înțelegem aceasta, fără ca „pionii” să rostească sloganuri și discursuri politice. (…) Cartea Mariei Vaida-Voevod e deopotrivă pasională și de un sincer firesc al introspecției psihologice. Crezând în simboluri, prozatoarea percepe Trăgătorul la țintă un aliat, vânător de fiare și fantasme, pentru că în cele din urmă el vânează Centaurul și caută ieșirea din labirint.

După volumul în proză „Pedepsiți din generozitate”, apărut în 2005, Maria Vaida-Voevod ne cucerește acum prin volumul de versuri „Mai devreme cu un gând. Poeme”, apărut la Editura Multi Press Internațional, București, în anul 2008. Tematica poemelor se circumscrie motivului horațian „labuntur anni”, căci ca și în oda poetului latin, „în apriga fugă se spulberă anii și-n van orice rugă”. Structurat în două părți volumul reunește poezii lirice de o intensă vibrație, care se limpezesc în comunicarea cu un interlocutor, apropiat sufletului poetei, bântuită de neliniștile aduse de trecerea ireversibilă a timpului. Sub semnul acestei rostogoliri, prin vremuri și vreme, stau versuri care dezvăluie un întreg univers poetic. Poemele Mariei Vaida-Voevod se nasc din nevoia mărturisirii care să-i aducă echilibrul și pacea sufletească, prin decantarea unei largi palete de experiențe, a unei vieți interioare, intense și răscolitoare.

Partea a doua a volumului se dezvăluie din generic – „Poeme pentru mama”, topind în creuzetul iubirii și recunoștinței, sentimente filiale de o emoționantă amplitudine față de ființa care ne-a dat viață. […] Merită a fi apreciată dezinvoltura cu care autoarea procesează materialul lexical evitând formele banale sau plate de exprimare a stărilor sufletești, conferind cuvintelor, în context, neașteptate valențe expresive, fie cu rigorile limbii literare, fie cu firescul și cu savoarea limbii vorbite. […] Se cuvine a remarca arta diversificării moderne, pe care poeta o stăpânește pe deplin. […] Melancolia ca stare sufletească dominantă în volumul de poeme „Mai devreme cu un gând” nu alunecă în patetism ieftin, ci se armonizează emotiv prin dilatarea universului poetic împletind fondul cu forma. Poemele Mariei Vaida-Voevod sunt expresia unor experiențe sensibile general-umane, care se comunică afectiv într-o formă abstractă.

Picurând galben de toamnă în suflete

Este cel puțin nesăbuință să încerci să deslușești tainele unui gând. Și acesta ascuns într-un titlu de volum de versuri! Și cu toate acestea, nu mă pot abține: „Ai venit mai devreme cu un gând,/ cel niciodată rostit,/, de-atâtea ori în mine rotunjit,/ nezămislit din plămadă de vorbe./ Prunc nenăscut, legănat sub frunte,/ te-a amăgit o dalbă dimineață;/ aici la mine-i zi/ dar mai târziu cu o viață”. Nu mă pot abține, zic, să mă-ntreb dacă poemele adunate de Maria Vaida-Voevod – Mai devreme cu un gând – sunt rodul unor lungi cizelări sau o repede izbucnire a viersului la anii maturității.

Autoarea a mânuit o viață cuvântul, dându-i înțelesuri noi, când în reportajul de radio, când în roman. Sonorizând datele implicațiilor cuvântului bine temperat, autoarea uită că: „Eram o mândră mânză./ Coama-mi flutura nebună pe șesuri/ vălurind ca marea./ Jăratec mâncam/ în nopți cu lună plină…” (Lună plină) dar, totodată, știe că: „Ne-a petrecut amiaza/ și umbra-i mai prelungă,/ un clopot bate-n dungă/ vecernii vor veni./ Pieziș privim în urmă./ La zdrențuita zi./ Iluzii tremurânde/ rămase dintr-o vară/ le-om risipi uium/ prin morile de fum.” (Vecernii)

Regăsiri. Risipind. Și iarăși regăsind clav vechi, pe iubiri noi: „Cum să te numesc?/ în ce cuvânt să te îmbrac?/ În care dintre vorbele mele/ te-ai simți în largul tău?/ Ți-oi spune cântec./ Nu orice fel de cântec,/ ci corindă/ și-am să te-aștept/ în fiecare seară/ să mă bântui/ cu toate clopotele”. (Corindă)

Arareori îngăduie firea să potrivești două titluri pentru o singură carte. încerc, totuși: Verde de vară târzie. Și-un supratitlu: În ieslea vremii. Și asta pentru că: „Întârzie vara pe umeri fragili,/ ne mai credem nebuni,/ ne mai credem copii…/ Iluzii de bine și cald/ adunăm în zile ce scad./ Întoarce-mă cu-n anotimp înapoi/ și apără-mă de ceață!/ Îți promit cocorul plecat/ și pasul meu îngenunchiat,/ la marginea verii târzii”.

Două titluri. Două lumi. Ce nasc speranțe. Și-omoară iubiri. Abia atunci, picurișul de toamnă se cuibărește în albul iernii. Tăceri: „Aburi lăptoși/ mângâie-o coamă de deal,/ tremură huma/ sub copita de cal./ Verdele șarpe/ suie-n tulpina de măr./ Doar tu rămâi albă/ în gândul meu de iarnă,/ uitată ninsoare,/ cernită mustrare”. Și totul este sau ar trebui să fie ca la începuturi: „Zăpada ți-e firesc veșmânt./ Atât de curată la gând,/ în fața Domnului stai dreaptă, măicuță…”

Iar dacă o să citiți toate poemele o să deslușiți mai multe. Și prag de gând, și flori, și cânt de nai, zbucium de vânt și balsam.

De Rai. Ca viersul-dar al doamnei Maria Vaida-Voevod.

Maria Vaida-Voevod, Azilul regilor

Poetă și prozatoare în același timp, Maria Vaida-Voevod publică recent un volum de povestiri intitulat Azilul regilor (Editura Multi Pres Internațional, București, 2010), afirmându-se ca o bună cunoscătoare a genului, cu o scriitură densă și plină de surprize. Obiectul de observație al prozei sale îl constituie lumea bătrânilor și decrepiților soartei, o lume traversată de mari regrete și ulcerații, o lume sordidă de cele mai multe ori, în care decavați mintali și sentimentali trăiesc sub zarea unei lumini de crepuscul, într-o permanentă disjuncție cu ei și cu lumea înconjurătoare. Cu un ascuțit simț de observație, cu o pătrundere psihologică de mare efect, urmărind desfacerea cutelor celor mai intime ale sufletului uman, Maria Vaida-Voevod recompune tablourile unei lumi aflate în disoluție, o lume populată de spirite șterse, apăsate de multiple nevoi, bântuită de spectrul unor speranțe pierdute. Fragmentele de viață umană, smulse din această tragedie a cotidianului devastat de apăsări și amenințări multiple, vin să se așeze în panoplia unor frământări umane pe care le urmărim cu maximum interes. De obicei „durerile înăbușite” (ca la Sadoveanu sau Agârbiceanu) nu au o intenție morală și nici nu păcătuiesc prin exces, ci sunt adevărate icoane de viață de cea mai acută actualitate. Povestirea care dă titlul volumului este și cea mai bine realizată, cea care reușește să decupeze un tablou cât se poate de veridic din viața acestor indivizi marginali, împinși de societate la confluența dintre existență și nonexistență. Lumea larvară, fără evenimente și patetisme, fără iluzii și false pudori, apare ca o zonă incertă, de incontrolabilă izolare, așa cum ne-o surprinde și condeiul autoarei. „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia după propria-i vrere.” E vorba tocmai de locatarii unui azil de bătrâni, care trăiesc aici sub imperiul propriilor lor amintiri (Azilul regilor). Fiecare dintre ei aspiră la o fărâmă de umanitate, la o portiță de evadare din imperiul visărilor bovarice, reușind uneori să se autoiluzioneze, iar alteori, dimpotrivă, să se adâncească în hățișuri fantasmatice. Iată-o, de exemplu, pe eroina din Cealaltă femeie, care trăiește alături de Victor, o renăscută poveste de dragoste, pe care însă o rupe indignată, atunci când ajunge la concluzia că ea reprezintă doar un substitut matrimonial în raport cu fosta soție, moartă, a acestuia. Va da însă peste un alt om care o va păstra în aceeași situație de secundariat sentimental cu care ea nu fusese de acord. Dorința de a scăpa de greutățile acestei lumi mână personajele Mariei Vaida-Voevod să caute noi soluții de refugiu, agățându-se cu disperare fie de marginea unui timp abolit, fie refugiindu-se într-o anecdotică din ce în ce mai stufoasă, în întâmplări chemate de memorie să iasă la suprafață, glisarea dintre real și imaginar invadând suprafețe din ce în ce mai mari, în zona în care se caută cu obstinație un blazon al suferințelor și nobleței umane. Cu o mână sigură, autoarea ne introduce în labirintul tot mai vâscos al unor trăiri lăuntrice devoratoare, contorsionate, narate prin rotirea în cercuri concentrice din ce în ce mai strânse, căutând nu atât dezgolirea sufletului unor ființe fără apărare, cât o veritabilă epifanie a timpului neîndurător, care se autodevoră, ca o expresie compensatorie a morții. Destinul damnat al ființei femeiești realizează un veritabil dialog cu sine și cu ereziile veacului, legitimând dreptul ființei umane la autocunoaștere și contemplare. Reale sau himerice, aceste pierderi și neîmpliniri beneficiază de un ochi versat și scrutător, cu o prospețime a observației și analizei psihologice, care impresionează. Povestiri precum Dimineață de noiembrie, Când bate vântul din stepă, Turmă albă pe cer, Auzit-am, auzit comportă orgolioase răsuciri de un realism dur, neîndurător, atât la nivelul comportamental al individului singuratic, cât și la cel colectiv, deschizând povestirii noi sertărașe și conexiuni unde frazele înfloresc și capătă strălucire simbolică. Autoarea caută de fiecare dată în anecdotică un sens superior, o cheie de lectură pe care s-o livreze cititorului și în care lupta cu fantasmele trecutului o face tot mai incitantă și profitabilă sub aspect narativ și unde epocile statice, băltânde, devin subit dinamice, polemice și poematice în același timp. Cartea Mariei Vaida-Voevod valorifică la maximum detaliul caracteristic, intarsiile psihologice, asezonate unui timp al gravității și trăirilor dramatice, niciodată gratuite sau ludice. Avem de-a face cu un foarte bun povestitor, cu o marcă proprie, originală.

„Gând românesc”, ianuarie, 2011

Avem aici, lângă noi, un povestitor remarcabil. Știe să construiască povești rotunde în care personajele au voci personalizate, în care întâmplările sunt foarte incitante, te captivează de la început și până la sfârșit iar povestea nu e o simplă poveste captivantă ci o poveste cu morală, o morală foarte elegantă. Este vorba de un prozator care știe să mediteze pe marginea lumii, care știe să scrie, la prima vedere, simplu, dar cu o simplitate încărcată, grea, plină de valențe, de conotații, o proză care te invită nu numai la o lectură plăcută ci și la meditație, meditație despre tine, despre lume, despre locuri, despre personaje.

Fețele unei lumi de margine

Din apăsată predilecție pentru proza scrisă, am citit destul volume proaspete și am recitit unele din aceeași categorie. Între cele din urmă și volumul de povestiri, Azilul regilor (Ed. Multi Press Internațional, 2010, distins cu un premiu al Asociației clujene a Uniunii Scriitorilor), scris de Maria Vaida-Voevod. Prozatoarea a mai publicat romanul Pedepsiți din generozitate (2005), dar și recent, altă culegere de povestiri, Umbra îngerului (2013). Afirmând că toate evidențiază o remarcabilă unitate stilistică și tematică, adaug, de la bun început, că revederea Azilului regilor s-a consumat cu reală plăcere, confirmare a bunelor impresii de la prima lectură.

Indubitabil, pornind din orizontul prozei de Școală Ardeleană, narațiunile Mariei Vaida-Voevod sfidează, oarecum scrâșnind, mioriticul, tiparele tradiționale. Apelând cu abilitate subtilă la psihanaliză, glisând între punct și contrapunct, dezvoltând observația într-o manieră punctiformă, prozatoarea înfățișează fizionomii, dialoguri în care se manifestă convingător – firescul, treptatul. […]

Bătrânețea, un văl sclerotic toropește existențele din Azilul regilor, unde – „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia, după propria-i vrere Azilul regilor!” E un soi de anticameră a morții, un fel de hotel cu puține stele, invadat de hăul singurătății, unde stropii gândului se metamorfozează în tunete tăcute, în eul celor transportați dincolo într-un fel de luntre a lui Karon.

Marginea lumii Mariei Vaida-Voevod e o scufundare în adâncimea sinelui, acolo unde începe „ceea lume”, sau mai degrabă un neant în care se aude prin nopți, goarna lui Lică, personaj cu vechi state de plată în satul transilvan. Acolo, prin neguri, rătăcește desculță Nastasia, căzută fără scăpare în „scorbura” rece a singurătății.

Fețele realității cercetate atent cu nespusă compătimire în povestirile Mariei Vaida-Voevod, sunt încercuite de orizonturi blocate, ziduri de netrecut. Oamenilor din aceste insule narative le rămâne deschis firmamentul, catapeteasma, în care ei nu uită să privească până la ultima clipă. Îi poartă pașii, destinul, prin noroiul pustiului (cel din afară și cel din lăuntru), dar ei se salvează privind în înalt. E un „Doamne ajută!” – o rugăciune, o credință în ceea ce urmează „dincolo de margine”. Este o performanță a scrierilor Mariei Vaida-Voevod cum, apelând la reperele unui mediu aparent vetust și vlăguit, reușește să descrie drame, situații de strictă actualitate. Fără exaltări, denivelări sau excentricități, scriitoarea construiește o lume epică solidă, coerentă, discretă și elocventă în același timp. În povestirea care împrumută și titlul volumului există un fragment lămuritor în privința virtuților remarcabile ale prozei Mariei Vaida-Voevod: „Mă rezem pe speteaza băncii, o fac încet, cu mișcări line, întrerupte, n-aș vrea ca interlocutoarea mea să sesizeze hulpava mea dorință de a asculta o poveste. Îmi plăcea să ascult. Îmi exersasem această bucurie, care la început era obligație de serviciu, în îndelungi ani de gazetărie”. […]

Critica a remarcat în narațiunile Mariei Vaida-Voevod o anume anecdotică minată de „un sens superior, o cheie de lectură”, o „diversitate de biografii, de destine rostogolite sau chiar frânte”. Autoarea caută cu obstinație printre amintirile unui univers în disoluție. Fără îndoială ei îi sunt familiare dramele prea des uitate între dealurile și colinele Câmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, din unghiul unei viziuni de autentică modernitate.

„Contemporanul” nr. 3, martie, 2014.

Miron Scorobete la lansarea volumului de povestiri „Azilul regilor” de Maria Vaida-Voevod.

Domnia sa, doamna Maria Vaida-Voevod se prezintă în fața Dvs. cu una din cărțile sale cu totul de excepție. Vreau să spun de la început că în scrisul Mariei Vaida-Voevod nu există nimic facil, nu are ludic, nu are ceea ce toți ne mai permitem câteodată să ne jucăm, ea nu se joacă niciodată, este o literatură tragică, are un tragism, dar un tragism special, ea, cu gingășia exclusiv a feminității, acel tragism pe care-l găsești în existență vine și-l oblojește, ceea ce bărbații nu știu să facă, bărbații puternici, cei care au acea tărie de a descoperi tragismul în existență și mai au și talentul de a scrie despre acea existență se duc până la capăt, așa au făcut-o toți tragicii greci, toți marii tragici. Maria Vaida-Voevod are acea slăbiciune maternă de a merge și a înveli cu ceva acel tragism, ceea ce îi dă o notă cu totul specială și-i dă o originalitate a scriiturii extraordinară. Personajele ei fie că sunt bătrânele acelea de la țară, fie că sunt intelectualii decăzuți, împinși la marginea existenței, au o măreție, adică sunt lipsiți de măreție nu în sensul că n-ar fi avut-o ci în sensul că le-a fost luată. Toți și țărăncile acelea analfabete au în ele ceva regal, dar o măreție pe care au pierdut-o, care e irecuperabilă și în urma cărei pierderi toate aceste personaje sunt apoi internate într-un azil, care este azilul pierderii acestei identități, este azilul anonimatului. O povestire care sintetizează foarte exact această caracteristică a scrisului Mariei Vaida-Voevod este una pe care v-o recomand, „În tren”, ce redă magistral tocmai această pierdere. Toate celelalte, să nu rămâneți cu impresia, cei care nu ați citit cartea, că literatura ei e monocordă, nu, personajele sunt foarte diferite, situațiile sunt foarte diferite, are de pildă o povestire cu o anume Maria Magdalena, care, dacă-i cauți un loc în rafturile literaturii universale, trebuie pusă lângă Bulgakov, sau lângă o piesă, pe care nu știu câți o știți, „Maica cea tânără” a lui Emil Isac, despre care Caragiale i-a scris lui Emil Isac o scrisoare aproape atât de lungă cât piesa însăși. Există o diversitate de personaje în această carte, dar nota lor distinctă este aceea de incapacitate de a păstra legătura cu lumea.

Cluj, decembrie, 2010.

Cărțile clujenilor, Maria Vaida-Voevod, Umbra Îngerului

Nu s-au stins cu desăvârșire ecourile de la volumul său anterior, Azilul regilor, un fel de „azil de noapte” în varianta românească modernă, și Maria Vaida-Voevod ne surprinde cu un alt volum de povestiri intitulat Umbra Îngerului (Editura Risoprint, 2013), volum care confirmă predilecția sa tot mai hotărâtă pentru proza scurtă.

Ceea ce trebuie subliniat de la început este deosebita fluență a povestirii, înclinația clară spre portretizare și surprinderea unor destine umane aflate în permanentă confruntare cu un destin nemilos, cu o soartă care se încăpățânează să le fixeze inexorabil linia de conduită. Personajele sunt selectate atât din mediul rural, cât și din cel urban, cu precădere din lumea estropiaților sorții, a celor pe care viața i-a împins în mod constant spre marginile ei. Bătrâni și copii, văduve, cupluri eșuate, funcționari aflați în floarea vârstei devin prizonieri inexorabili ai unui destin incapabil de ocolit, de sub puterea căruia nu se pot sustrage. Ca atare, eșecul, pustiirea sufletelor, degringolada, moartea sunt momente firești în evoluția unor destine convulsionate, împiedecate a ieși la lumină datorită sumedeniilor de obstacole ce le stau în cale. Căldura și compasiunea cu care urmărește aceste traiectorii frânte amintesc pe de o parte de linia tradițională a prozei transilvănene, Rebreanu-Agârbiceanu, dar și de Cehov sau Gorki, maeștri indubitabili pentru acest tip de construcție epică bazată pe situațiile comportamentale. Una dintre povestiri aduce în scenă acest suflet slav ipostaziat în figura unui soldat rus din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care trăiește o sfâșietoare dramă la întâlnirea cu o copilă dintr-un sat românesc, care seamănă aidoma cu cea lăsată de el acasă, pe care vine s-o vadă și s-o dezmierde zilnic, dăruindu-i din toată inima doi cercei de aur, ca apoi, la plecare, să dorească s-o ia cu el. Numai intervenția fermă a mamei îl împiedică (Baladă pentru Malinka). Nici pantofarul scăpătat și fonf din Crumpli nu iese din acest tipar al insului salvator, atașat de valorile tradiționale, precum se întâmplă și în povestirea Athos. Și aici, ca și în alte povestiri, personajele sunt astfel construite, încât își înfruntă cu obstinație destinul, chiar dacă acesta are aspectul unui fatum nemilos. Este și cazul eroului din Casa, caz tipic de țăran sărac, care și-a ridicat cu multă trudă o locuință, pe care n-o părăsește nici în momentul critic al inundațiilor, preferând să piară odată cu ea. Și eroina din Noapte cu lună plină preferă să dea curs glasului inimii, fugind cu vioristul țigan Bumbu, chiar dacă o așteaptă multă mizerie și o viață nomadă, în timp ce personajul din Mica publicitate se închiriază pe o zi în orice condiții, trecând prin situații umilitoare. Un destin tragic și nefericit e și acela al țăranului Simion din Schnell, care visează noapte de noapte la boulenii lui și la banii strânși cu trudă, cu care să-și încropească o gospodărie după pofta inimii, când se trezește că aceștia i-au dispărut cu totul din săculețul pe care-l poartă la sân. Apropiată de Rebreanu este povestirea Interviul, unde femeia care își face mari iluzii cu privire la o slujbă promisă, pregătindu-se cu dichis, află în ultima clipă că postul s-a ocupat. Destine compromise și divergente găsim peste tot în aceste povestiri ce nu-și repudiază totuși partea lor de visare, de aspirație la un alt stil de viață, invocând soluția salvatoare a trăirii în zona metafizicului, când umbra Îngerului vine să se suprapună peste sforțările omului, infuzându-i acestuia acea umbră de speranță și de încredere într-o iminentă schimbare. Un scrupul moral de sorginte tainică însoțește în aceste cazuri seismica existenței cotidiene, precum în Catinco, fii corectă!, unde suma de bani găsită întâmplător e returnată posesorului, sau în cazul unei femei de la țară supusă unui nefericit viol, care alege să-și crească fetița în puritate și cinste, preferând să-și pună capăt zilelor decât să ceară mila celuilalt, lăsând în urmă un fel de „blestem al sângelui” peste care nu se poate trece. Sunt desigur în volum și desfășurări epice mai ample, care implică o bună stăpânire a artei dialogului și meșteșugului conducerii acțiunii, domenii în care Maria Vaida-Voevod ne furnizează tot mai multe dovezi ale capacității sale de reconstituire filmică a realului și de încorporare a lui în lumea ficțiunii, după cum situațiile conflictuale create solicită multă imaginație și ingeniozitate psihologică (Epistola bătrânei doamne, După vizita de dimineață, Viața nu e literatură etc.). bună creatoare de atmosferă, prin incipituri și descrieri de natură care conturează cu precizie lumea pe care o ia în stăpânire (”Colina ce împrejmuia șoseaua părea o reptilă uriașă, toropită în soarele amiezii”; „Orașul somnola încă în dimineața răcoroasă dar parfumată a lunii lui florar”; „Obiectele din încăpere dospeau parcă sub praful gros al uitării”), autoarea acestui volum de proză scurtă își reconfirmă valoarea și capacitatea sa de creatoare de lumi care îți rămân multă vreme în memorie.

Făclia, 7 martie 2014

Povestirile din volumul Umbra îngerului (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013) al Mariei Vaida-Voevod se așază confortabil într-o linie ascendentă a prozei ardelenești, căreia îi adaugă nu numaidecât un plus de modernitate, ceea ce făcuseră la rândul și la vremea lor Pavel Dan, Ion Vlasiu și mai recent Augustin Buzura, Ion Brad, Vasile Rebreanu ș.a., ci și o notă de sentimentalism discret, de afectivitate, cu care își construiește și își conduce personajele, notă ce lipsește la clasicii acestei linii epice din literatura română. Autoarea vine, după o mai îndelungată prezență scriitoricească, pe linia construcției realiste, să surprindă o anume tipologie de înstrăinați, de însingurați ai mediilor rustice, ca și ai celor citadine, învăluiți într-o poeticitate, chiar într-o unduire lirică pe care unii ar putea-o numi ca fiind specifică viziunii feminine. Maria Vaida-Voevod nu este însă o feministă. Proza ei se naște dintr-o sensibilitate a observatorului de finețe al stărilor sufletești ale contemporanilor, oameni oarecare, pe care îi surprinde în situații și în conjuncturi evenimențiale dramatice. Vasile, din povestirea Urâtul, rămas singur în sat după plecarea la cele veșnice a soției sale, Floarea, este marcat de „urâtul atotstăpânitor” și „din clipa aceea n-a mai vrut să știe de nimeni. Nici de sine nu mai voia să afle nimic. N-avea rost nici ținte. Trecea din trezie în somn, cel mai adesea împănat de coșmaruri, nici acelea interesante, lălâi ca apa din găleata, neschimbată cu zilele. Nu-l scoteau din toropeala strepezită a zilelor și nopților, dintre care granița parcă dispăruse”. Se glisează astfel pe o linie de analiză psihologică pe care proza rurală n-o practicase aproape niciodată, cu atât mai puțin  cea de sorginte sămănătoristă a lui Ion Agârbiceanu. Dar, Maria Vaida-Voevod scrie într-o altă epocă. Într-un timp în care trăirile absconse ale teritoriilor abisale din sufletele oamenilor nu mai lasă posibilitatea disocierilor sociologice atât de categorice: oameni ai satului, oameni ai orașului. Eroina din Epistola bătrânei doamne, bunăoară, autoarea unei emoționante scrisori adresate aceleia pe care o bănuise toată viața ca fiind iubirea de taină a soțului său, dezvăluie o răvășitoare auto frustrare, de care se simte îndreptățită a se elibera în momentul în care omul lângă care a trăit o viață, părăsește lumea aceasta. Își mărturisește epistolar ura pe care o acumulase în timp pentru o femeie pe care nici măcar nu o văzuse vreodată dar a cărei prezență o simțise mereu în gesturile și în cuvintele mângâietoare ale soțului. E o neîncredere și o suspiciune cu care l-a tratat pe acesta întrucât, corespondenta răspunzându-i, rezultă că din neliniștile sale nu sunt îndreptățite căci „în afară de faptul că am absolvit același liceu ca și soțul Dumneavoastră, nimic din ceea ce îmi scrieți nu mi se potrivește”. Cu câtă finețe surprinde prozatoarea trăirea duplicitară a acestei femei, ce nu avusese încredere în afecțiunea, poate prea exteriorizată, a celui ce-o iubise cu adevărat toată viața. Cu câtă melancolie se apropie un soldat sovietic, personajul din povestirea Baladă pentru Malinka, ajuns în timpul războiului într-un sat oarecare unde, în casa în care e încartiruit, de fetița care îi amintește de propria fiică pe care cine știe dacă o va mai revedea vreodată. („Mama a înțeles repede că Ion (așa-i zicea ori «măi fecior»), lăsase acolo la el, în Rusia, o fetiță mică așa ca mine. Uneori când se nimerea în casă la noi și eu dormeam, îmi mângâia rochița, încet să nu mă trezească. Așa era și hăinuța fetiței lui, roșie, a înțeles mama nu se știe din ce vorbe ori gesturi”). În noapte cu lună plină povestirea se așază pe coordonatele romantice ale unei iubiri pătimașe (Susana este răpită în timpul nunții de către un lăutar pe care îl iubea în ascuns) în rezolvarea căreia se implică preotul, el însuși victimă în cele din urmă a blestemului unei țigănci vrăjitoare. Gesticulația aceasta haiducească a eroilor, amintește oarecum de povestirile sadoveniene, iar misterioasele întâmplări ce curmă viețile membrilor familiei preotului trimit deznodământul în zona fantasticului. Cadru ce pare a-i fi familiar prozatoarei care menține asemenea coordonate în subsidiarul și altor povestiri. O ciudată stare amnezică, ce face din biografia personajului central al povestirii După vizita de dimineață un adevărat coșmar iar pentru cei apropiați lui viața contrariantă, ne readuce faptic în acea persistentă problematică, regăsită în aproape toate piesele volumului, a dramei alienării prin singurătate. Nu pe alte coordonate de sensibilitate se înscrie destinul câinelui Athos, din povestirea omonimă, care așteaptă credincios întoarcerea stăpânului și prietenului său, când acesta nu mai avea cum să revină printre cei vii. Cât de bine evită prozatoarea melodramaticul destin al femeii din Margine de drum, care ajunsă la o vârstă înaintată caută cu disperare un serviciu pentru a-și putea întreține copiii. („Nu m-am gândit la rostul meu când trebuia” își zice aproape disperată femeia. „Cât a fost tânără a tot făcut la prunci, acum când ar putea munci n-are unde”).

Povestirile Mariei Vaida-Voevod au în substrat acea linie moralizatoare specifică misionarismului prozei ardelenești. Nu este însă o proză cu teză, ba dimpotrivă. Domnia sa excelează printr-un discurs epic elevat, cu o caligrafie fină în desenarea unor portrete vii, fixate pe sugestiva canava a epocii actuale. Diversitatea tematică este aparentă. Pentru că toate povestirile se înșiruie pe un fir ideatic subiacent, unitar, ca într-o salbă de mărgele, lucrate în piatră prețioasă.

Steaua, nr. 3, 2014.

Povestiri – fragmente din viața umană

Povestirile din volumul Umbra Îngerului de Maria Vaida-Voevod sunt de o varietate a temelor ce configurează prin „fragmentele de viață umană” aspecte pregnante ale existenței cotidiene, cu neștiutele ei drame individuale. Dominante sunt în aceste povestiri ratările, eșuările, existențele nefericite.

Dincolo de această diversitate a temelor, evidentă este apoi în multe povestiri densitatea sau concentrarea epică, unele dintre acestea putând fi considerate niște microromane. Povestirea care dă titlul volumului Umbra îngerului (volumul are un motto evanghelic din capitolul despre Bunavestire: „Și îngerul i-a zis (…) puterea celui Preaînalt te va umbri”). Cele două capitole (I. Ozana și II. Strigătul) au atâta substanță epică încât ar umple un roman în două volume. Ozana, o eminentă absolventă a Facultății de Științe Juridice, este o admiratoare a profesorului său Camil Tăutu, căruia vrea să-i devină secretară. Refuzată la început, este chemată chiar de profesor, și se dovedește o colaborare foarte destoinică. Într-o călătorie de afaceri la Paris este fascinată de tabloul unui pictor norvegian Strigătul – o sugestie a sinuciderii. În povestirile Mariei Vaida-Voevod – premoniția ocupă un loc important. O încercare de apropiere fizică a profesorului este respinsă, pentru că, aflăm, în partea a doua a povestirii, Ozana este născută dintr-un viol. Află, cercetând dosarele profesorului-avocat, că violatorul mamei sale fusese achitat de cel a cărui secretară este; îl părăsește și-și deschide propria firmă de notariat, salvează și găzduiește un amnezic, cu care conviețuiește o vreme, dar acesta într-un acces de furie o izgonește din propriul apartament și, obsedată de scena din tabloul Strigătul se sinucide după un scenariu asemănător. Tot o poveste dramatică de dragoste este După vizita de dimineață – dragoste ratată, dar de neuitat, ai căror protagoniști se reîntâlnesc după mulți ani, își reamintesc episoade luminoase din povestea lor de dragoste; în povestirile de dragoste alternanța trecut-prezent este dublată de un amănunt revelator. În povestirea Mănușa, Mara caută în dulap, găsește o mănușă desperecheată și-și amintește că în adolescență, într-un legământ naiv, iubitul îi spune că „o mănușă rămâne la mine, pe cealaltă ți-o las ție, doar cu mine ești pereche” – și peste ani, soțul așteptat dintr-o delegație – găsește pe gard enigmatica mănușă. Un caracter romantic mai accentuat are povestirea „Noapte cu lună plină” – în care, ca într-unul din din Cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, Susana, „o fată cuminte”, fuge cu țiganul lăutar, dar apare în sat după mai mulți ani și povestea de dragoste capătă alte versiuni în relatarea unor consăteni ai săi.

Povestirile duioase despre animale (Athos, Într-o vară) se învecinează cu narațiuni-portret ce înfățișează destine strivite sau nefericite; Crumpli este un pantofar handicapat care trăiește din mila vecinilor și se chinuiește să ceară … cartofi (crumpli); un țăran își zidește singur casa, și este atât de legat de rodul muncii sale, încât n-o părăsește nici la inundații, așteptându-și sfârșitul între zidurile ei; în Schnell – este înfățișată drama actuală a multor români care pleacă la lucru în străinătate pentru un câștig rapid de bani; așa este Simion care „visa mereu același lucru: pământul lui din poiană cu boii înjugați la plug mușcând din clisa neagră hălci umede, în șiruri drepte” și cu gândul acesta face o adevărată obsesie a strângerii lacome de bani, dar dorul de casă și imposibilitatea adaptării la condițiile de muncă și viață din țara străină, îi provoacă o gravă depresie psihică; în Interviul o tânără părăsită de soț, se pregătește pentru ocuparea unui post, dar în dimineața când trebuia să susțină acest interviu de angajare, află că nu se mai ține și că postul a fost ocupat; în Margine de drum sărăcia unei văduve o împinge la prostituție; o deziluzie cumplită trăiește și Sara, când află că cea mai bună prietenă a ei se dovedește „informatoare” cu numele de cod Ivona (Portret în penumbră). În Mica publicitate un bărbat se oferă să facă diferite servicii umilitoare pentru a câștiga bani ca să-și salveze fiul ce trebuie să suporte o operație dificilă; în Balada pentru Malinka înfățișează o întâmplare din al Doilea Război Mondial, când un soldat rus, cu dorul fetiței sale, rămasă departe o îndrăgește pe Măriuca, o fetiță dintr-un sat ardelean și vrea s-o răpească.

Remarcabile sunt povestirile despre bătrâni și bătrânețe – dincolo de aspectele decrepitudinii din Lizi, Suzi și Domnul Albert, antologice sunt povestirile La fereastră și Cursa. Prima ne reamintește lumea povestirilor lui Agârbiceanu; este o povestire antologică, o elegie a bătrâneții și singurătății, în care alternanțele de planuri temporale, trecut-prezent, reînviate de bătrâna Virona „La fereastră” dau tensiune dramatică povestirii, monologul interior sugerând o stingere lentă, nedureroasă, „un sfârșit creștinesc” al vieții: „Nu-i răspunde, fă-te că n-o auzi, e Aceea (eufemism pentru moarte n.n.), știi tu, bătrână, surdă și hodorogită ca mine de atâta umblătură, nu-i răspunde, fătucă, până-n poiana de sub deal drumu-i drept, te-a trezi când ajungem, dormi!”

La calitățile povestirii, pe lângă concentrarea epică – trebuie să remarcăm și alte câteva ce țin de ritualul povestirii, de arta narațiunii. Incipitul, fie dialog sau descriere stimulează curiozitatea cititorului. „- Nu știu ce zici, dragă, nu înțeleg nimic, vai de soarta ta, zice mama cu capul în mâini jelind o namilă de om, fără auz, fără grai, ce venise să-și ia plata pentru o talpă nouă pusă la bocanci” (v. povestirea Crumpli); „Satul părea că dormitează într-un hamac legănat între cele două dealuri, de un verde întunecat, împestrițat cu brunul arăturilor proaspete. Ruina unei vechi biserici, cu piatră înnegrită de vreme și mușchi urcător pe cele două ziduri laterale, îi dădea un aer arhaic, sporind impresia de tihnă.” (Noapte cu lună) Uneori povestirea este declanșată după câteva replici neutre ale unui dialog în care un cuvânt marchează debutul unei povestiri cu final surprinzător: „- Acum o săptămână eram într-un aeroport, așteptam anunțul zborului meu, molfăiam o bomboană, cred că eram dizgrațioasă, judecam după privirea mirată cu care mă fixa un călător, aflat într-un colț din acea încăpere ultraspațioasă, își începu brusc povestirea Dana…” (Portret în penumbră). Modernitatea povestirii este evidentă și prin frecventele pasaje „intertextuale”: fragmente din poezii cunoscute, romanțe sau proverbe și zicători se întrețes în fluxul narațiunii: „Înaintează pe potecă unul după celălalt. La mijloc de codru des, cum zice poezia, băiatul se oprește…” (Într-o vară); „Așa și cu ea: ce dacă prioritatea ei fuseseră casa și bărbatul, uite că «a murit iubirea noastră, floare albastră, floare albastră, totuși este trist pe lume», cum am depășit perimetrul clinicii, liliacul e înflorit și privighetoarea nu e nici ea departe, poate, tocmai în parcul de la marginea lacului…” (După vizita de dimineață); „ – Mereu sub vremi, cum spune cronicarul, ne-am descurcat și noi cum ne-am priceput”. (Tabloul); „Păreai îngrijorată, m-am grăbit. Iată-mă-s un sol de pace c-o mănușă-n vârf de băț”. (Mănușa). Citate, ele dau și o notă umoristică povestirii.

Volumul de povestiri Umbra îngerului arată o prozatoare ce stăpânește modalități narative moderne, analiză subtilă a stărilor sufletești și un remarcabil simț al sugestiei în desfășurarea narațiunii.

„Orașul”, 2014

Ceea ce e de apreciat de la bun început la apariția acestui nou volum al prozatoarei clujene este dexteritatea și rapiditatea cu care a făcut saltul de la proza scurtă la roman (Badanta, roman, Ed. Risoprint, 2016). E adevărat că se putea bănui acest lucru încă de la lectura volumului de nuvele, publicat anterior, unde, în unele cazuri, minuția disecării stărilor sufletești, atenția acordată ritmului și construcției de ansamblu întrezăreau calitățile unui constructor pe mari suprafețe epice. Domeniul predilect de observație cu care ne-a surprins atunci a fost excepționala știință de a explora sufletele celor ajunși la capătul vieții. Galeria de bătrâni pe care ne-a oferit-o atestă atât măiestria de a oferi o picturalitate goyescă a faunei umane, cât și acea privire înțelegătoare și plină de compasiune cu care și-a înconjurat personajele, oferindu-le șansa unei redempțiuni. Nu a lipsit pe alocuri nici zâmbetul șăgalnic și conspirativ, nici șarja ironică și grotescă prin care pictura tipurilor aparținând zonelor umane decrepite îngăduia analiza mai de aproape a unor leziuni lente, sau a unor sincope existențiale caracteristice. Autoarea a făcut dovada că posedă în cel mai înalt grad tehnica clar-obscurului, că știe să pună petele de culoare acolo unde trebuie și că plierea pe cutele numeroase ale acestei categorii de vârstă, pe ascunzișurile și faldurile complicate ale sufletelor lor agonizante, se face printr-o bună artă a surprinderii și încorporării detaliului.

Lumea bătrânilor, cu apucăturile și ticurile caracteristice, dar și cu acel halo de taină mereu activată a fost păstrat și în romanul de față, doar că autoarea a schimbat întrucâtva câmpul de observație, fixându-și obiectivul asupra destinului contorsionat și schimbător al lumii femeilor. Situațiile cele mai obișnuite sunt acelea în care se pune în evidență relația dintre femeia în vârstă, de obicei femeie respectabilă, cu trecut încărcat de amintiri, populat de umbre ale neîmplinirii și remușcării, aflată într-o relație specială de dependență și amiciție cu femeia tânără care i s-a devotat ca îngrijitoare. Autoarea preferă pentru acestea din urmă termenul de badantă și, în consecință, destinele celor două femei se încrucișează, se suprapun, se reduc la o singură linie de comunicare. (…) Ideea centrală asupra căreia insistă poate fi redusă în ultimă instanță la nevoia de ocrotire, de alipire sufletească față de cineva pentru care ciclul vieții se apropie de final. Aceasta e susținută pe tot parcursul cărții de o a doua temă, oarecum subiacentă și care infuzează pe întregul parcurs momente de un veritabil dramatism, tradusă practic într-un proces complicat și mereu îmbogățit de „căutare a rădăcinilor”, de stabilire a traiectului existențial identitar. (…) Rezistența la înstrăinare este urmărită mai ales prin intermediul unor personaje plecate din România și silite de împrejurări a-și căuta un rost sau pentru a face sacrificii imense pentru copiii și familia rămasă în țară. (…)

Sub raport compozițional, romanul ne pune în fața unor mișcări alternative de la suprafață spre adâncime și invers, (…) Acest procedeu epic, folosit cu multă artă și cu o abilitate epică nedezmințită, întrucât nume și destine se amestecă într-o caleidoscopie suculentă, ține trează trama pe care ne-o furnizează. (…)

Proza Mariei Vaida-Voevod devine când mătăsoasă, când acut analitică, sprijinindu-se pe efecte și nuanțe căutate, pe scheme ce trimit la reliefarea amănuntului de ordin sufletesc, căci lumea femeilor e o lume care perpetuează miracolul lumii și ni-l face mai accesibil și mai aparte.

( Badanta, Făclia, 2017)

Badanta și caruselul speranțelor

Într-o lume aflată în îngrijorătoare convulsii naturale, sociale și morale, romanul doamnei Maria Vaida-Voevod (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016), reușește o radiografiere a realităților cu care se confruntă oamenii de la noi, prinși în caruselul unor întâmplări și schimbări pentru care nu fuseseră pregătiți. […]

Titlul „Badanta” denumește îngrijitoarea vârstnicilor de pe teritoriul Italiei, deși ar putea fi de oriunde, din țările Europei.

Înzestrată nu numai cu talent narativ, ci și cu un ascuțit spirit de observație, de analiză și de sinteză, Maria Vaida-Voevod înfățișează o varietate de tipologii, de experiențe umane.

Tinerețe, iubire, hazard, zbucium, pasiune, nostalgii, neliniști, regrete  se regăsesc în romanul Mariei Vaida-Voevod, care sondează zonele obscure ale subconștientului, pendulând între constrângerea morală și supunerea oarbă la pulsiunile interioare, dezvăluind conștiințe și destine din realitatea înconjurătoare. Lumea dinafară se proiectează în viața sufletească a eroilor, în maniera lui Proust, mereu „în căutarea timpului pierdut”. Desprindem nu numai drama socială și afectivă, ci și drama existențială a omului supus hazardului care ne guvernează viețile.

Întâmplările, amintirile stimulează meditația, urmată de reflecții cu încărcătură etică, adeseori aforistică. Mulțime de maxime și de cugetări sunt însăilate în contextul metaforic, surprinzând realități dureroase: „… doar când urci dealul îți dai seama că ai pornit la vale. Importantă e atracția emoțională, superioară, în orice caz, cele fizice; e mult mai plăcut să cauți decât să găsești, rămâne înaltă tensiunea dorinței; … oriunde te-ai afla să nu pierzi calea spre acasă; Într-un mod sau altul toți rănim în trecerea noastră prin lume pe alții, de obicei pe cei, pe care-i iubim cel mai mult; … în dragoste logica șchioapătă rău; Suntem robii alegerilor noastre, bune, rele, ni le asumăm…” etc.

Citind romanul Mariei Vaida-Voevod ne vom regăsi în numeroasele reflecții spontane, care conferă substanță epicului. Vom înțelege mai bine zvârcolirile celor prinși în rostogolirile sociale și afective, aspirând la prosperitate, liniște și fericire, într-o lume în care oamenii sunt actori prinși în chingile destinului efemer, căci „evadările sunt de multe ori iluzorii”.

„Zarandul”, nr. 281, 2016.

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” spunea Arghezi.

Cartea pe care doresc să v-o prezint este cu adevărat frumoasă. Din prima clipă ea se impune prin aspectul ei insolit: coperta de culoare maro, în diverse nuanțe, mată, ca o mobilă veche. Pe ea este imprimată o parte din portretul mamei lui Rembrandt, la bătrânețe; o broșă antică ce ține laolaltă șalul călduros și gros de lână, din faldurile căruia ies două mâini bătrâne, cu mai multe inele pe degetele obosite de vârstă și de muncă, sprijinite pe un baston sculptat. Atât. Nici fața, nici picioarele…

Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Risoprint din Cluj-Napoca în 2016, în condiții tehnice excepționale, dar încă nu a fost lansată și nu a ajuns să fie citită decât de câțiva privilegiați, printre care am deosebita onoare și mândrie de a mă număra și eu.

Eroinele acestui roman sintetizează în caracterele lor trăsături ale unor figuri de neuitat, uneori stranii, din operele autorilor anglo-saxoni și americani (Emily Bronte, Charles Dickens, Aldous Huxley, William Faulkner) cu toate că trăiesc în zilele noastre. Ele ascund mistere, dureri, drame, mai vechi sau mai noi, iar bărbații din viața lor, cu toate că nu apar fizic în desfășurarea narației, joacă un rol determinant în producerea și motivarea dramei.

Badanta este denumirea italiană a termenului de îngrijitoare, respectiv o persoană care are grijă de vârstnici, „carieră” pe care au îmbrățișat-o nenumărate românce din diverse straturi sociale, deseori cu pregătire intelectuală superioară, care plecau din țară din cauza unui eșec material sau sufletesc, să uite, să repare sau să „scape” de consecințele dureroase ce nu puteau fi remediate aici. […]

Aceste povești multiple de viață, împletite oarecum cu evoluția principalei teme a romanului, nu induc în eroare și nu provoacă confuzii. Ele completează tristul tablou al dramei româncelor, care caută scăpare de sub tăvălugul alienării, produs de mileniul 3 în care am intrat și care schimbă complet valorile, obiceiurile și ritmul, modul de viață și tot ce a însemnat secolul trecut. […]

Lectura cărții este pasionantă, te ține într-o tensiune plină de curiozitate, de dorința de a „ghici” tainele, de a „dezlega” enigmele și terminând-o în speranța că totul va continua în viața personajelor cum ți-ai imaginat citind-o.

Personajele îți rămân apropiate, familiare și parcă te aștepți să le întâlnești într-o zi pe stradă.

„In Siamo di Nuovo Insieme”, nr. 67-68, 2016.