Pedepsiți din generozitate

Miron Scorobete la lansarea romanului Mariei Vaida-Voevod „Pedepsiți din generozitate”

Doamna Maria Vaida-Voevod ne oferă un roman de tip clasic, care însă nu este scris vetust, este un roman foarte modern, pentru acel moment al anilor optzeci chiar impresionant de modern ca scriitură. În el există o viață tumultoasă, există foarte multă dragoste, dramă, tragedie, există introspecție, există foarte mult umor.

Am regăsit aici viața obișnuită, viața noastră, cu ruinele ei, cu cenușiul ei, cu zbaterile ei, cu înălțările ei, cu niște personaje perfect conturate. Am invidiat-o citind cartea pentru această performanță. Nu caracterizează personajele prin fișă caracterologică, ele se autocaracterizează așa cum noi ne autocaracterizăm prin felul în care ne desfășurăm. E o impresie de spontaneitate excepțională, parcă autoarea nu scrie literatură, parcă se confesează.

Nu știu de câte ori a rescris, de câte ori a revenit să-și refacă scriitura, dar impresia este aceea de izbucnire, dintr-odată, totul decurge atât de firesc încât nu se simte ceea ce strică foarte mult în multe cărți, nu se simte acea intervenție a autorului foarte atent cu fraza și mai puțin atent cu viața pe care o captează și o pune în scris. Romanul m-a fascinat…]

Mircea, Popa, Adevărul de Cluj, „Cărțile Clujenilor”, 14 martie 2006).

Lucrând ani de zile în calitate de redactor la Radio Cluj, Maria Vaida-Voevod a adunat de-a lungul anilor o colecție impresionantă de „cazuri” umane, povești și situații dintre cele mai neverosimile. Structura de gazetar, aceea de a riposta și a medita pe seama faptelor văzute și trăite o îndeamnă – sub același impuls al neliniștii existențiale – să se implice mai adânc în problemele pe care timpul trecut și timpul de față le-a pus și le pune în fața omului de rând (recte a cititorului) și să ne ofere o mică parte din gândurile și considerațiile sale asupra acelui timp. E un timp chinuitor, bulversant, în care parada măștilor este la modă, unde fiecare ia viața pe cont propriu, solidaritatea umană și cea socială lipsind aproape cu desăvârșire. Mediul în care trăiește și lucrează eroina romanului (Pedepsiți din generozitate – n.n.), gazetara Liana Adam e un timp maculat, populat de tot felul de javre oficiale, precum „șeful” ei acel celebru „șobolan”, Nae Itu. Oamenii din preajma Lianei reacționează diferit la presiunea timpului istoric, unii devenind victime ușoare ale împrejurărilor, cum este profesorul Lăzărescu, alegând calea sinuciderii în lupta cu exponenții unei lumi oculte care îi terorizează […] El dar și eroina și prietena sa Maria, singurele personaje cinstite din carte, sunt de fapt victime ale credulității și inocenței lor, oameni „pedepsiți din generozitate”. Autoarea are un bun simț al observației, excelează în surprinderea scenelor de detaliu, a reacțiilor și comportamentului oamenilor cu care vine în contact. Mitul „Madonei cu pruncul” motivul maternității și al Mamei, se reliefează tocmai pe fondul luptei dintre adevăr și impostură, dintre renunțare și asumarea condiției de luptător și aceea de martor pasiv la evenimente.

Mihai Dragolea: Romanul – între protest și mit feminist

Angoasele unei lumi fără orizont, apăsătoare, minată de spaime, se insinuează din paginile prozei Mariei Vaida-Voevod. Într-o vreme de confiscare a intimității (de anulare a ei, de fapt), autoarea romanului Pedepsiți din generozitate (Editura Multi Press Internațional, 2005) încearcă să contureze ideea de feminitate, pândită de primejdii și capcane triviale. Observator rafinat, naratoarea reușește să dea viață împrejurărilor, rumorii de gând și sentimente, care animă pulsul unui ziar de provincie. Pagini consistente pun în evidență mecanismele, inclusiv cu stridențe și ciudățenii, care hrănesc existența unei redacții, surprinsă ca portret de grup, într-o înlănțuire dramatică de evenimente care creionează sugestiv autoportretul povestitoarei. E o imagine construită cu multă migală și onestitate epică. Desigur, iubirea este sămânța din care crește viața și complexitatea relatării. (…). personajele romanului, îmbrăcate în lutul, în colbul unei existenţe cenuşii, caută undeva la capătul zilei, al anului, al vremii, o ieșire care ar putea fi iluzie abstractă, poate, pentru că în visul lor de duminecă – „predominant e galbenul”. Se întâmplă ca după datină, „Vara Sfântului Mihai” să se strecoare șerpește dinspre miază-zi în miază-noapte, închipuind basmul în care Liana Adam își crease bărbatul, perechea ficțiune, un Mihai, Mihai Albu, regizorul. Chiar titlul romanului ascunde în sine, mai mult decât aluziv, o conotație polemică. Dictatura, dincolo de a fi doar un cuvânt, e o structură malefică coborâtă ca o mâzgă, ca o ceață peste lume. Intruziunea în viața intimă, a unei societăți absurde, lovește în ființele ce par fragile. Există, iată, două cupluri încercând să supraviețuiască într-un hățiș dogmatic, în care atât ideile, cât și sentimentele, sunt drastic cenzurate. (…) Fiecare personaj poate fi trăgător ori țintă. (…) Nu întâmplător, Maria Vaida-Voevod a așezat pe frontispiciul cărții motto-ul extras din textul unei exemplare feministe, nesupusa și nonconformista Elisabeth Dunkel: „Femeia fără bărbat e ca peștele fără bicicletă”. Ostentativă șfichiuire cu biciul ironiei pe obrazul gros al masculinității brutale, citatul pare și într-adevăr este, mai mult o poză, un gest de amazoană, de insolență. De fapt, în sensurile profunde ale romanului simțim omniprezența unei feminități vulnerabile, dependentă de iubirea bărbatului, chiar dacă acesta e zeu sau satrap, o capitulare în care un mare poet credea că se cuvine a „ne cuprinde, strânși în taină”. (…) Ființă aparent plăpândă, ea poate duce în sine cerul, universul, o întrebare cu răspuns și chiar inexorabilul, taina: „Am citit undeva într-o carte că cerul se sprijină în egală măsură pe umerii bărbatului și ai femeii. Mi-a plăcut metafora. Cu o singură corectură. Bărbatul n-a ținut niciodată pe umeri cerul. De când e lumea, femeia e aceea care-l susține pe umerii ei, poate, el, bărbatul Atlas, susține pământul, poate, dar cerul e infinit mai greu. Uite ce greu se mișcă femeile acestea cu cerul în ele. Dătătoarele de viață, născătoare de oameni…”. (…) Există deopotrivă și o postură de donquijotism solitar împotriva tablelor de legi numite dictatura proletariatului, unde idolii ideologici, poate însăși blagoslovita luptă de clasă, bat cuie și icuri în trupul celui răstignit. În acest „Niemanland”, fără Dumnezeu și fără credință, dominat de mistica masculină a forței brutale, în ciuda tuturor semnelor rele se va naște un prunc. E un eșafodaj, o societate, înțelegem aceasta, fără ca „pionii” să rostească sloganuri și discursuri politice. (…) Cartea Mariei Vaida-Voevod e deopotrivă pasională și de un sincer firesc al introspecției psihologice. Crezând în simboluri, prozatoarea percepe Trăgătorul la țintă un aliat, vânător de fiare și fantasme, pentru că în cele din urmă el vânează Centaurul și caută ieșirea din labirint.