Umbra Îngerului

Cărțile clujenilor, Maria Vaida-Voevod, Umbra Îngerului

Nu s-au stins cu desăvârșire ecourile de la volumul său anterior, Azilul regilor, un fel de „azil de noapte” în varianta românească modernă, și Maria Vaida-Voevod ne surprinde cu un alt volum de povestiri intitulat Umbra Îngerului (Editura Risoprint, 2013), volum care confirmă predilecția sa tot mai hotărâtă pentru proza scurtă.

Ceea ce trebuie subliniat de la început este deosebita fluență a povestirii, înclinația clară spre portretizare și surprinderea unor destine umane aflate în permanentă confruntare cu un destin nemilos, cu o soartă care se încăpățânează să le fixeze inexorabil linia de conduită. Personajele sunt selectate atât din mediul rural, cât și din cel urban, cu precădere din lumea estropiaților sorții, a celor pe care viața i-a împins în mod constant spre marginile ei. Bătrâni și copii, văduve, cupluri eșuate, funcționari aflați în floarea vârstei devin prizonieri inexorabili ai unui destin incapabil de ocolit, de sub puterea căruia nu se pot sustrage. Ca atare, eșecul, pustiirea sufletelor, degringolada, moartea sunt momente firești în evoluția unor destine convulsionate, împiedecate a ieși la lumină datorită sumedeniilor de obstacole ce le stau în cale. Căldura și compasiunea cu care urmărește aceste traiectorii frânte amintesc pe de o parte de linia tradițională a prozei transilvănene, Rebreanu-Agârbiceanu, dar și de Cehov sau Gorki, maeștri indubitabili pentru acest tip de construcție epică bazată pe situațiile comportamentale. Una dintre povestiri aduce în scenă acest suflet slav ipostaziat în figura unui soldat rus din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care trăiește o sfâșietoare dramă la întâlnirea cu o copilă dintr-un sat românesc, care seamănă aidoma cu cea lăsată de el acasă, pe care vine s-o vadă și s-o dezmierde zilnic, dăruindu-i din toată inima doi cercei de aur, ca apoi, la plecare, să dorească s-o ia cu el. Numai intervenția fermă a mamei îl împiedică (Baladă pentru Malinka). Nici pantofarul scăpătat și fonf din Crumpli nu iese din acest tipar al insului salvator, atașat de valorile tradiționale, precum se întâmplă și în povestirea Athos. Și aici, ca și în alte povestiri, personajele sunt astfel construite, încât își înfruntă cu obstinație destinul, chiar dacă acesta are aspectul unui fatum nemilos. Este și cazul eroului din Casa, caz tipic de țăran sărac, care și-a ridicat cu multă trudă o locuință, pe care n-o părăsește nici în momentul critic al inundațiilor, preferând să piară odată cu ea. Și eroina din Noapte cu lună plină preferă să dea curs glasului inimii, fugind cu vioristul țigan Bumbu, chiar dacă o așteaptă multă mizerie și o viață nomadă, în timp ce personajul din Mica publicitate se închiriază pe o zi în orice condiții, trecând prin situații umilitoare. Un destin tragic și nefericit e și acela al țăranului Simion din Schnell, care visează noapte de noapte la boulenii lui și la banii strânși cu trudă, cu care să-și încropească o gospodărie după pofta inimii, când se trezește că aceștia i-au dispărut cu totul din săculețul pe care-l poartă la sân. Apropiată de Rebreanu este povestirea Interviul, unde femeia care își face mari iluzii cu privire la o slujbă promisă, pregătindu-se cu dichis, află în ultima clipă că postul s-a ocupat. Destine compromise și divergente găsim peste tot în aceste povestiri ce nu-și repudiază totuși partea lor de visare, de aspirație la un alt stil de viață, invocând soluția salvatoare a trăirii în zona metafizicului, când umbra Îngerului vine să se suprapună peste sforțările omului, infuzându-i acestuia acea umbră de speranță și de încredere într-o iminentă schimbare. Un scrupul moral de sorginte tainică însoțește în aceste cazuri seismica existenței cotidiene, precum în Catinco, fii corectă!, unde suma de bani găsită întâmplător e returnată posesorului, sau în cazul unei femei de la țară supusă unui nefericit viol, care alege să-și crească fetița în puritate și cinste, preferând să-și pună capăt zilelor decât să ceară mila celuilalt, lăsând în urmă un fel de „blestem al sângelui” peste care nu se poate trece. Sunt desigur în volum și desfășurări epice mai ample, care implică o bună stăpânire a artei dialogului și meșteșugului conducerii acțiunii, domenii în care Maria Vaida-Voevod ne furnizează tot mai multe dovezi ale capacității sale de reconstituire filmică a realului și de încorporare a lui în lumea ficțiunii, după cum situațiile conflictuale create solicită multă imaginație și ingeniozitate psihologică (Epistola bătrânei doamne, După vizita de dimineață, Viața nu e literatură etc.). bună creatoare de atmosferă, prin incipituri și descrieri de natură care conturează cu precizie lumea pe care o ia în stăpânire (”Colina ce împrejmuia șoseaua părea o reptilă uriașă, toropită în soarele amiezii”; „Orașul somnola încă în dimineața răcoroasă dar parfumată a lunii lui florar”; „Obiectele din încăpere dospeau parcă sub praful gros al uitării”), autoarea acestui volum de proză scurtă își reconfirmă valoarea și capacitatea sa de creatoare de lumi care îți rămân multă vreme în memorie.

Făclia, 7 martie 2014

Povestirile din volumul Umbra îngerului (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013) al Mariei Vaida-Voevod se așază confortabil într-o linie ascendentă a prozei ardelenești, căreia îi adaugă nu numaidecât un plus de modernitate, ceea ce făcuseră la rândul și la vremea lor Pavel Dan, Ion Vlasiu și mai recent Augustin Buzura, Ion Brad, Vasile Rebreanu ș.a., ci și o notă de sentimentalism discret, de afectivitate, cu care își construiește și își conduce personajele, notă ce lipsește la clasicii acestei linii epice din literatura română. Autoarea vine, după o mai îndelungată prezență scriitoricească, pe linia construcției realiste, să surprindă o anume tipologie de înstrăinați, de însingurați ai mediilor rustice, ca și ai celor citadine, învăluiți într-o poeticitate, chiar într-o unduire lirică pe care unii ar putea-o numi ca fiind specifică viziunii feminine. Maria Vaida-Voevod nu este însă o feministă. Proza ei se naște dintr-o sensibilitate a observatorului de finețe al stărilor sufletești ale contemporanilor, oameni oarecare, pe care îi surprinde în situații și în conjuncturi evenimențiale dramatice. Vasile, din povestirea Urâtul, rămas singur în sat după plecarea la cele veșnice a soției sale, Floarea, este marcat de „urâtul atotstăpânitor” și „din clipa aceea n-a mai vrut să știe de nimeni. Nici de sine nu mai voia să afle nimic. N-avea rost nici ținte. Trecea din trezie în somn, cel mai adesea împănat de coșmaruri, nici acelea interesante, lălâi ca apa din găleata, neschimbată cu zilele. Nu-l scoteau din toropeala strepezită a zilelor și nopților, dintre care granița parcă dispăruse”. Se glisează astfel pe o linie de analiză psihologică pe care proza rurală n-o practicase aproape niciodată, cu atât mai puțin  cea de sorginte sămănătoristă a lui Ion Agârbiceanu. Dar, Maria Vaida-Voevod scrie într-o altă epocă. Într-un timp în care trăirile absconse ale teritoriilor abisale din sufletele oamenilor nu mai lasă posibilitatea disocierilor sociologice atât de categorice: oameni ai satului, oameni ai orașului. Eroina din Epistola bătrânei doamne, bunăoară, autoarea unei emoționante scrisori adresate aceleia pe care o bănuise toată viața ca fiind iubirea de taină a soțului său, dezvăluie o răvășitoare auto frustrare, de care se simte îndreptățită a se elibera în momentul în care omul lângă care a trăit o viață, părăsește lumea aceasta. Își mărturisește epistolar ura pe care o acumulase în timp pentru o femeie pe care nici măcar nu o văzuse vreodată dar a cărei prezență o simțise mereu în gesturile și în cuvintele mângâietoare ale soțului. E o neîncredere și o suspiciune cu care l-a tratat pe acesta întrucât, corespondenta răspunzându-i, rezultă că din neliniștile sale nu sunt îndreptățite căci „în afară de faptul că am absolvit același liceu ca și soțul Dumneavoastră, nimic din ceea ce îmi scrieți nu mi se potrivește”. Cu câtă finețe surprinde prozatoarea trăirea duplicitară a acestei femei, ce nu avusese încredere în afecțiunea, poate prea exteriorizată, a celui ce-o iubise cu adevărat toată viața. Cu câtă melancolie se apropie un soldat sovietic, personajul din povestirea Baladă pentru Malinka, ajuns în timpul războiului într-un sat oarecare unde, în casa în care e încartiruit, de fetița care îi amintește de propria fiică pe care cine știe dacă o va mai revedea vreodată. („Mama a înțeles repede că Ion (așa-i zicea ori «măi fecior»), lăsase acolo la el, în Rusia, o fetiță mică așa ca mine. Uneori când se nimerea în casă la noi și eu dormeam, îmi mângâia rochița, încet să nu mă trezească. Așa era și hăinuța fetiței lui, roșie, a înțeles mama nu se știe din ce vorbe ori gesturi”). În noapte cu lună plină povestirea se așază pe coordonatele romantice ale unei iubiri pătimașe (Susana este răpită în timpul nunții de către un lăutar pe care îl iubea în ascuns) în rezolvarea căreia se implică preotul, el însuși victimă în cele din urmă a blestemului unei țigănci vrăjitoare. Gesticulația aceasta haiducească a eroilor, amintește oarecum de povestirile sadoveniene, iar misterioasele întâmplări ce curmă viețile membrilor familiei preotului trimit deznodământul în zona fantasticului. Cadru ce pare a-i fi familiar prozatoarei care menține asemenea coordonate în subsidiarul și altor povestiri. O ciudată stare amnezică, ce face din biografia personajului central al povestirii După vizita de dimineață un adevărat coșmar iar pentru cei apropiați lui viața contrariantă, ne readuce faptic în acea persistentă problematică, regăsită în aproape toate piesele volumului, a dramei alienării prin singurătate. Nu pe alte coordonate de sensibilitate se înscrie destinul câinelui Athos, din povestirea omonimă, care așteaptă credincios întoarcerea stăpânului și prietenului său, când acesta nu mai avea cum să revină printre cei vii. Cât de bine evită prozatoarea melodramaticul destin al femeii din Margine de drum, care ajunsă la o vârstă înaintată caută cu disperare un serviciu pentru a-și putea întreține copiii. („Nu m-am gândit la rostul meu când trebuia” își zice aproape disperată femeia. „Cât a fost tânără a tot făcut la prunci, acum când ar putea munci n-are unde”).

Povestirile Mariei Vaida-Voevod au în substrat acea linie moralizatoare specifică misionarismului prozei ardelenești. Nu este însă o proză cu teză, ba dimpotrivă. Domnia sa excelează printr-un discurs epic elevat, cu o caligrafie fină în desenarea unor portrete vii, fixate pe sugestiva canava a epocii actuale. Diversitatea tematică este aparentă. Pentru că toate povestirile se înșiruie pe un fir ideatic subiacent, unitar, ca într-o salbă de mărgele, lucrate în piatră prețioasă.

Steaua, nr. 3, 2014.

Povestiri – fragmente din viața umană

Povestirile din volumul Umbra Îngerului de Maria Vaida-Voevod sunt de o varietate a temelor ce configurează prin „fragmentele de viață umană” aspecte pregnante ale existenței cotidiene, cu neștiutele ei drame individuale. Dominante sunt în aceste povestiri ratările, eșuările, existențele nefericite.

Dincolo de această diversitate a temelor, evidentă este apoi în multe povestiri densitatea sau concentrarea epică, unele dintre acestea putând fi considerate niște microromane. Povestirea care dă titlul volumului Umbra îngerului (volumul are un motto evanghelic din capitolul despre Bunavestire: „Și îngerul i-a zis (…) puterea celui Preaînalt te va umbri”). Cele două capitole (I. Ozana și II. Strigătul) au atâta substanță epică încât ar umple un roman în două volume. Ozana, o eminentă absolventă a Facultății de Științe Juridice, este o admiratoare a profesorului său Camil Tăutu, căruia vrea să-i devină secretară. Refuzată la început, este chemată chiar de profesor, și se dovedește o colaborare foarte destoinică. Într-o călătorie de afaceri la Paris este fascinată de tabloul unui pictor norvegian Strigătul – o sugestie a sinuciderii. În povestirile Mariei Vaida-Voevod – premoniția ocupă un loc important. O încercare de apropiere fizică a profesorului este respinsă, pentru că, aflăm, în partea a doua a povestirii, Ozana este născută dintr-un viol. Află, cercetând dosarele profesorului-avocat, că violatorul mamei sale fusese achitat de cel a cărui secretară este; îl părăsește și-și deschide propria firmă de notariat, salvează și găzduiește un amnezic, cu care conviețuiește o vreme, dar acesta într-un acces de furie o izgonește din propriul apartament și, obsedată de scena din tabloul Strigătul se sinucide după un scenariu asemănător. Tot o poveste dramatică de dragoste este După vizita de dimineață – dragoste ratată, dar de neuitat, ai căror protagoniști se reîntâlnesc după mulți ani, își reamintesc episoade luminoase din povestea lor de dragoste; în povestirile de dragoste alternanța trecut-prezent este dublată de un amănunt revelator. În povestirea Mănușa, Mara caută în dulap, găsește o mănușă desperecheată și-și amintește că în adolescență, într-un legământ naiv, iubitul îi spune că „o mănușă rămâne la mine, pe cealaltă ți-o las ție, doar cu mine ești pereche” – și peste ani, soțul așteptat dintr-o delegație – găsește pe gard enigmatica mănușă. Un caracter romantic mai accentuat are povestirea „Noapte cu lună plină” – în care, ca într-unul din din Cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, Susana, „o fată cuminte”, fuge cu țiganul lăutar, dar apare în sat după mai mulți ani și povestea de dragoste capătă alte versiuni în relatarea unor consăteni ai săi.

Povestirile duioase despre animale (Athos, Într-o vară) se învecinează cu narațiuni-portret ce înfățișează destine strivite sau nefericite; Crumpli este un pantofar handicapat care trăiește din mila vecinilor și se chinuiește să ceară … cartofi (crumpli); un țăran își zidește singur casa, și este atât de legat de rodul muncii sale, încât n-o părăsește nici la inundații, așteptându-și sfârșitul între zidurile ei; în Schnell – este înfățișată drama actuală a multor români care pleacă la lucru în străinătate pentru un câștig rapid de bani; așa este Simion care „visa mereu același lucru: pământul lui din poiană cu boii înjugați la plug mușcând din clisa neagră hălci umede, în șiruri drepte” și cu gândul acesta face o adevărată obsesie a strângerii lacome de bani, dar dorul de casă și imposibilitatea adaptării la condițiile de muncă și viață din țara străină, îi provoacă o gravă depresie psihică; în Interviul o tânără părăsită de soț, se pregătește pentru ocuparea unui post, dar în dimineața când trebuia să susțină acest interviu de angajare, află că nu se mai ține și că postul a fost ocupat; în Margine de drum sărăcia unei văduve o împinge la prostituție; o deziluzie cumplită trăiește și Sara, când află că cea mai bună prietenă a ei se dovedește „informatoare” cu numele de cod Ivona (Portret în penumbră). În Mica publicitate un bărbat se oferă să facă diferite servicii umilitoare pentru a câștiga bani ca să-și salveze fiul ce trebuie să suporte o operație dificilă; în Balada pentru Malinka înfățișează o întâmplare din al Doilea Război Mondial, când un soldat rus, cu dorul fetiței sale, rămasă departe o îndrăgește pe Măriuca, o fetiță dintr-un sat ardelean și vrea s-o răpească.

Remarcabile sunt povestirile despre bătrâni și bătrânețe – dincolo de aspectele decrepitudinii din Lizi, Suzi și Domnul Albert, antologice sunt povestirile La fereastră și Cursa. Prima ne reamintește lumea povestirilor lui Agârbiceanu; este o povestire antologică, o elegie a bătrâneții și singurătății, în care alternanțele de planuri temporale, trecut-prezent, reînviate de bătrâna Virona „La fereastră” dau tensiune dramatică povestirii, monologul interior sugerând o stingere lentă, nedureroasă, „un sfârșit creștinesc” al vieții: „Nu-i răspunde, fă-te că n-o auzi, e Aceea (eufemism pentru moarte n.n.), știi tu, bătrână, surdă și hodorogită ca mine de atâta umblătură, nu-i răspunde, fătucă, până-n poiana de sub deal drumu-i drept, te-a trezi când ajungem, dormi!”

La calitățile povestirii, pe lângă concentrarea epică – trebuie să remarcăm și alte câteva ce țin de ritualul povestirii, de arta narațiunii. Incipitul, fie dialog sau descriere stimulează curiozitatea cititorului. „- Nu știu ce zici, dragă, nu înțeleg nimic, vai de soarta ta, zice mama cu capul în mâini jelind o namilă de om, fără auz, fără grai, ce venise să-și ia plata pentru o talpă nouă pusă la bocanci” (v. povestirea Crumpli); „Satul părea că dormitează într-un hamac legănat între cele două dealuri, de un verde întunecat, împestrițat cu brunul arăturilor proaspete. Ruina unei vechi biserici, cu piatră înnegrită de vreme și mușchi urcător pe cele două ziduri laterale, îi dădea un aer arhaic, sporind impresia de tihnă.” (Noapte cu lună) Uneori povestirea este declanșată după câteva replici neutre ale unui dialog în care un cuvânt marchează debutul unei povestiri cu final surprinzător: „- Acum o săptămână eram într-un aeroport, așteptam anunțul zborului meu, molfăiam o bomboană, cred că eram dizgrațioasă, judecam după privirea mirată cu care mă fixa un călător, aflat într-un colț din acea încăpere ultraspațioasă, își începu brusc povestirea Dana…” (Portret în penumbră). Modernitatea povestirii este evidentă și prin frecventele pasaje „intertextuale”: fragmente din poezii cunoscute, romanțe sau proverbe și zicători se întrețes în fluxul narațiunii: „Înaintează pe potecă unul după celălalt. La mijloc de codru des, cum zice poezia, băiatul se oprește…” (Într-o vară); „Așa și cu ea: ce dacă prioritatea ei fuseseră casa și bărbatul, uite că «a murit iubirea noastră, floare albastră, floare albastră, totuși este trist pe lume», cum am depășit perimetrul clinicii, liliacul e înflorit și privighetoarea nu e nici ea departe, poate, tocmai în parcul de la marginea lacului…” (După vizita de dimineață); „ – Mereu sub vremi, cum spune cronicarul, ne-am descurcat și noi cum ne-am priceput”. (Tabloul); „Păreai îngrijorată, m-am grăbit. Iată-mă-s un sol de pace c-o mănușă-n vârf de băț”. (Mănușa). Citate, ele dau și o notă umoristică povestirii.

Volumul de povestiri Umbra îngerului arată o prozatoare ce stăpânește modalități narative moderne, analiză subtilă a stărilor sufletești și un remarcabil simț al sugestiei în desfășurarea narațiunii.

„Orașul”, 2014