Azilul regilor

Maria Vaida-Voevod, Azilul regilor

Poetă și prozatoare în același timp, Maria Vaida-Voevod publică recent un volum de povestiri intitulat Azilul regilor (Editura Multi Pres Internațional, București, 2010), afirmându-se ca o bună cunoscătoare a genului, cu o scriitură densă și plină de surprize. Obiectul de observație al prozei sale îl constituie lumea bătrânilor și decrepiților soartei, o lume traversată de mari regrete și ulcerații, o lume sordidă de cele mai multe ori, în care decavați mintali și sentimentali trăiesc sub zarea unei lumini de crepuscul, într-o permanentă disjuncție cu ei și cu lumea înconjurătoare. Cu un ascuțit simț de observație, cu o pătrundere psihologică de mare efect, urmărind desfacerea cutelor celor mai intime ale sufletului uman, Maria Vaida-Voevod recompune tablourile unei lumi aflate în disoluție, o lume populată de spirite șterse, apăsate de multiple nevoi, bântuită de spectrul unor speranțe pierdute. Fragmentele de viață umană, smulse din această tragedie a cotidianului devastat de apăsări și amenințări multiple, vin să se așeze în panoplia unor frământări umane pe care le urmărim cu maximum interes. De obicei „durerile înăbușite” (ca la Sadoveanu sau Agârbiceanu) nu au o intenție morală și nici nu păcătuiesc prin exces, ci sunt adevărate icoane de viață de cea mai acută actualitate. Povestirea care dă titlul volumului este și cea mai bine realizată, cea care reușește să decupeze un tablou cât se poate de veridic din viața acestor indivizi marginali, împinși de societate la confluența dintre existență și nonexistență. Lumea larvară, fără evenimente și patetisme, fără iluzii și false pudori, apare ca o zonă incertă, de incontrolabilă izolare, așa cum ne-o surprinde și condeiul autoarei. „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia după propria-i vrere.” E vorba tocmai de locatarii unui azil de bătrâni, care trăiesc aici sub imperiul propriilor lor amintiri (Azilul regilor). Fiecare dintre ei aspiră la o fărâmă de umanitate, la o portiță de evadare din imperiul visărilor bovarice, reușind uneori să se autoiluzioneze, iar alteori, dimpotrivă, să se adâncească în hățișuri fantasmatice. Iată-o, de exemplu, pe eroina din Cealaltă femeie, care trăiește alături de Victor, o renăscută poveste de dragoste, pe care însă o rupe indignată, atunci când ajunge la concluzia că ea reprezintă doar un substitut matrimonial în raport cu fosta soție, moartă, a acestuia. Va da însă peste un alt om care o va păstra în aceeași situație de secundariat sentimental cu care ea nu fusese de acord. Dorința de a scăpa de greutățile acestei lumi mână personajele Mariei Vaida-Voevod să caute noi soluții de refugiu, agățându-se cu disperare fie de marginea unui timp abolit, fie refugiindu-se într-o anecdotică din ce în ce mai stufoasă, în întâmplări chemate de memorie să iasă la suprafață, glisarea dintre real și imaginar invadând suprafețe din ce în ce mai mari, în zona în care se caută cu obstinație un blazon al suferințelor și nobleței umane. Cu o mână sigură, autoarea ne introduce în labirintul tot mai vâscos al unor trăiri lăuntrice devoratoare, contorsionate, narate prin rotirea în cercuri concentrice din ce în ce mai strânse, căutând nu atât dezgolirea sufletului unor ființe fără apărare, cât o veritabilă epifanie a timpului neîndurător, care se autodevoră, ca o expresie compensatorie a morții. Destinul damnat al ființei femeiești realizează un veritabil dialog cu sine și cu ereziile veacului, legitimând dreptul ființei umane la autocunoaștere și contemplare. Reale sau himerice, aceste pierderi și neîmpliniri beneficiază de un ochi versat și scrutător, cu o prospețime a observației și analizei psihologice, care impresionează. Povestiri precum Dimineață de noiembrie, Când bate vântul din stepă, Turmă albă pe cer, Auzit-am, auzit comportă orgolioase răsuciri de un realism dur, neîndurător, atât la nivelul comportamental al individului singuratic, cât și la cel colectiv, deschizând povestirii noi sertărașe și conexiuni unde frazele înfloresc și capătă strălucire simbolică. Autoarea caută de fiecare dată în anecdotică un sens superior, o cheie de lectură pe care s-o livreze cititorului și în care lupta cu fantasmele trecutului o face tot mai incitantă și profitabilă sub aspect narativ și unde epocile statice, băltânde, devin subit dinamice, polemice și poematice în același timp. Cartea Mariei Vaida-Voevod valorifică la maximum detaliul caracteristic, intarsiile psihologice, asezonate unui timp al gravității și trăirilor dramatice, niciodată gratuite sau ludice. Avem de-a face cu un foarte bun povestitor, cu o marcă proprie, originală.

„Gând românesc”, ianuarie, 2011

Avem aici, lângă noi, un povestitor remarcabil. Știe să construiască povești rotunde în care personajele au voci personalizate, în care întâmplările sunt foarte incitante, te captivează de la început și până la sfârșit iar povestea nu e o simplă poveste captivantă ci o poveste cu morală, o morală foarte elegantă. Este vorba de un prozator care știe să mediteze pe marginea lumii, care știe să scrie, la prima vedere, simplu, dar cu o simplitate încărcată, grea, plină de valențe, de conotații, o proză care te invită nu numai la o lectură plăcută ci și la meditație, meditație despre tine, despre lume, despre locuri, despre personaje.

Fețele unei lumi de margine

Din apăsată predilecție pentru proza scrisă, am citit destul volume proaspete și am recitit unele din aceeași categorie. Între cele din urmă și volumul de povestiri, Azilul regilor (Ed. Multi Press Internațional, 2010, distins cu un premiu al Asociației clujene a Uniunii Scriitorilor), scris de Maria Vaida-Voevod. Prozatoarea a mai publicat romanul Pedepsiți din generozitate (2005), dar și recent, altă culegere de povestiri, Umbra îngerului (2013). Afirmând că toate evidențiază o remarcabilă unitate stilistică și tematică, adaug, de la bun început, că revederea Azilului regilor s-a consumat cu reală plăcere, confirmare a bunelor impresii de la prima lectură.

Indubitabil, pornind din orizontul prozei de Școală Ardeleană, narațiunile Mariei Vaida-Voevod sfidează, oarecum scrâșnind, mioriticul, tiparele tradiționale. Apelând cu abilitate subtilă la psihanaliză, glisând între punct și contrapunct, dezvoltând observația într-o manieră punctiformă, prozatoarea înfățișează fizionomii, dialoguri în care se manifestă convingător – firescul, treptatul. […]

Bătrânețea, un văl sclerotic toropește existențele din Azilul regilor, unde – „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia, după propria-i vrere Azilul regilor!” E un soi de anticameră a morții, un fel de hotel cu puține stele, invadat de hăul singurătății, unde stropii gândului se metamorfozează în tunete tăcute, în eul celor transportați dincolo într-un fel de luntre a lui Karon.

Marginea lumii Mariei Vaida-Voevod e o scufundare în adâncimea sinelui, acolo unde începe „ceea lume”, sau mai degrabă un neant în care se aude prin nopți, goarna lui Lică, personaj cu vechi state de plată în satul transilvan. Acolo, prin neguri, rătăcește desculță Nastasia, căzută fără scăpare în „scorbura” rece a singurătății.

Fețele realității cercetate atent cu nespusă compătimire în povestirile Mariei Vaida-Voevod, sunt încercuite de orizonturi blocate, ziduri de netrecut. Oamenilor din aceste insule narative le rămâne deschis firmamentul, catapeteasma, în care ei nu uită să privească până la ultima clipă. Îi poartă pașii, destinul, prin noroiul pustiului (cel din afară și cel din lăuntru), dar ei se salvează privind în înalt. E un „Doamne ajută!” – o rugăciune, o credință în ceea ce urmează „dincolo de margine”. Este o performanță a scrierilor Mariei Vaida-Voevod cum, apelând la reperele unui mediu aparent vetust și vlăguit, reușește să descrie drame, situații de strictă actualitate. Fără exaltări, denivelări sau excentricități, scriitoarea construiește o lume epică solidă, coerentă, discretă și elocventă în același timp. În povestirea care împrumută și titlul volumului există un fragment lămuritor în privința virtuților remarcabile ale prozei Mariei Vaida-Voevod: „Mă rezem pe speteaza băncii, o fac încet, cu mișcări line, întrerupte, n-aș vrea ca interlocutoarea mea să sesizeze hulpava mea dorință de a asculta o poveste. Îmi plăcea să ascult. Îmi exersasem această bucurie, care la început era obligație de serviciu, în îndelungi ani de gazetărie”. […]

Critica a remarcat în narațiunile Mariei Vaida-Voevod o anume anecdotică minată de „un sens superior, o cheie de lectură”, o „diversitate de biografii, de destine rostogolite sau chiar frânte”. Autoarea caută cu obstinație printre amintirile unui univers în disoluție. Fără îndoială ei îi sunt familiare dramele prea des uitate între dealurile și colinele Câmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, din unghiul unei viziuni de autentică modernitate.

„Contemporanul” nr. 3, martie, 2014.

Miron Scorobete la lansarea volumului de povestiri „Azilul regilor” de Maria Vaida-Voevod.

Domnia sa, doamna Maria Vaida-Voevod se prezintă în fața Dvs. cu una din cărțile sale cu totul de excepție. Vreau să spun de la început că în scrisul Mariei Vaida-Voevod nu există nimic facil, nu are ludic, nu are ceea ce toți ne mai permitem câteodată să ne jucăm, ea nu se joacă niciodată, este o literatură tragică, are un tragism, dar un tragism special, ea, cu gingășia exclusiv a feminității, acel tragism pe care-l găsești în existență vine și-l oblojește, ceea ce bărbații nu știu să facă, bărbații puternici, cei care au acea tărie de a descoperi tragismul în existență și mai au și talentul de a scrie despre acea existență se duc până la capăt, așa au făcut-o toți tragicii greci, toți marii tragici. Maria Vaida-Voevod are acea slăbiciune maternă de a merge și a înveli cu ceva acel tragism, ceea ce îi dă o notă cu totul specială și-i dă o originalitate a scriiturii extraordinară. Personajele ei fie că sunt bătrânele acelea de la țară, fie că sunt intelectualii decăzuți, împinși la marginea existenței, au o măreție, adică sunt lipsiți de măreție nu în sensul că n-ar fi avut-o ci în sensul că le-a fost luată. Toți și țărăncile acelea analfabete au în ele ceva regal, dar o măreție pe care au pierdut-o, care e irecuperabilă și în urma cărei pierderi toate aceste personaje sunt apoi internate într-un azil, care este azilul pierderii acestei identități, este azilul anonimatului. O povestire care sintetizează foarte exact această caracteristică a scrisului Mariei Vaida-Voevod este una pe care v-o recomand, „În tren”, ce redă magistral tocmai această pierdere. Toate celelalte, să nu rămâneți cu impresia, cei care nu ați citit cartea, că literatura ei e monocordă, nu, personajele sunt foarte diferite, situațiile sunt foarte diferite, are de pildă o povestire cu o anume Maria Magdalena, care, dacă-i cauți un loc în rafturile literaturii universale, trebuie pusă lângă Bulgakov, sau lângă o piesă, pe care nu știu câți o știți, „Maica cea tânără” a lui Emil Isac, despre care Caragiale i-a scris lui Emil Isac o scrisoare aproape atât de lungă cât piesa însăși. Există o diversitate de personaje în această carte, dar nota lor distinctă este aceea de incapacitate de a păstra legătura cu lumea.

Cluj, decembrie, 2010.