Ceea ce e de apreciat de la bun început la apariția acestui nou volum al prozatoarei clujene este dexteritatea și rapiditatea cu care a făcut saltul de la proza scurtă la roman (Badanta, roman, Ed. Risoprint, 2016). E adevărat că se putea bănui acest lucru încă de la lectura volumului de nuvele, publicat anterior, unde, în unele cazuri, minuția disecării stărilor sufletești, atenția acordată ritmului și construcției de ansamblu întrezăreau calitățile unui constructor pe mari suprafețe epice. Domeniul predilect de observație cu care ne-a surprins atunci a fost excepționala știință de a explora sufletele celor ajunși la capătul vieții. Galeria de bătrâni pe care ne-a oferit-o atestă atât măiestria de a oferi o picturalitate goyescă a faunei umane, cât și acea privire înțelegătoare și plină de compasiune cu care și-a înconjurat personajele, oferindu-le șansa unei redempțiuni. Nu a lipsit pe alocuri nici zâmbetul șăgalnic și conspirativ, nici șarja ironică și grotescă prin care pictura tipurilor aparținând zonelor umane decrepite îngăduia analiza mai de aproape a unor leziuni lente, sau a unor sincope existențiale caracteristice. Autoarea a făcut dovada că posedă în cel mai înalt grad tehnica clar-obscurului, că știe să pună petele de culoare acolo unde trebuie și că plierea pe cutele numeroase ale acestei categorii de vârstă, pe ascunzișurile și faldurile complicate ale sufletelor lor agonizante, se face printr-o bună artă a surprinderii și încorporării detaliului.

Lumea bătrânilor, cu apucăturile și ticurile caracteristice, dar și cu acel halo de taină mereu activată a fost păstrat și în romanul de față, doar că autoarea a schimbat întrucâtva câmpul de observație, fixându-și obiectivul asupra destinului contorsionat și schimbător al lumii femeilor. Situațiile cele mai obișnuite sunt acelea în care se pune în evidență relația dintre femeia în vârstă, de obicei femeie respectabilă, cu trecut încărcat de amintiri, populat de umbre ale neîmplinirii și remușcării, aflată într-o relație specială de dependență și amiciție cu femeia tânără care i s-a devotat ca îngrijitoare. Autoarea preferă pentru acestea din urmă termenul de badantă și, în consecință, destinele celor două femei se încrucișează, se suprapun, se reduc la o singură linie de comunicare. (…) Ideea centrală asupra căreia insistă poate fi redusă în ultimă instanță la nevoia de ocrotire, de alipire sufletească față de cineva pentru care ciclul vieții se apropie de final. Aceasta e susținută pe tot parcursul cărții de o a doua temă, oarecum subiacentă și care infuzează pe întregul parcurs momente de un veritabil dramatism, tradusă practic într-un proces complicat și mereu îmbogățit de „căutare a rădăcinilor”, de stabilire a traiectului existențial identitar. (…) Rezistența la înstrăinare este urmărită mai ales prin intermediul unor personaje plecate din România și silite de împrejurări a-și căuta un rost sau pentru a face sacrificii imense pentru copiii și familia rămasă în țară. (…)

Sub raport compozițional, romanul ne pune în fața unor mișcări alternative de la suprafață spre adâncime și invers, (…) Acest procedeu epic, folosit cu multă artă și cu o abilitate epică nedezmințită, întrucât nume și destine se amestecă într-o caleidoscopie suculentă, ține trează trama pe care ne-o furnizează. (…)

Proza Mariei Vaida-Voevod devine când mătăsoasă, când acut analitică, sprijinindu-se pe efecte și nuanțe căutate, pe scheme ce trimit la reliefarea amănuntului de ordin sufletesc, căci lumea femeilor e o lume care perpetuează miracolul lumii și ni-l face mai accesibil și mai aparte.

( Badanta, Făclia, 2017)

Badanta și caruselul speranțelor

Într-o lume aflată în îngrijorătoare convulsii naturale, sociale și morale, romanul doamnei Maria Vaida-Voevod (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2016), reușește o radiografiere a realităților cu care se confruntă oamenii de la noi, prinși în caruselul unor întâmplări și schimbări pentru care nu fuseseră pregătiți. […]

Titlul „Badanta” denumește îngrijitoarea vârstnicilor de pe teritoriul Italiei, deși ar putea fi de oriunde, din țările Europei.

Înzestrată nu numai cu talent narativ, ci și cu un ascuțit spirit de observație, de analiză și de sinteză, Maria Vaida-Voevod înfățișează o varietate de tipologii, de experiențe umane.

Tinerețe, iubire, hazard, zbucium, pasiune, nostalgii, neliniști, regrete  se regăsesc în romanul Mariei Vaida-Voevod, care sondează zonele obscure ale subconștientului, pendulând între constrângerea morală și supunerea oarbă la pulsiunile interioare, dezvăluind conștiințe și destine din realitatea înconjurătoare. Lumea dinafară se proiectează în viața sufletească a eroilor, în maniera lui Proust, mereu „în căutarea timpului pierdut”. Desprindem nu numai drama socială și afectivă, ci și drama existențială a omului supus hazardului care ne guvernează viețile.

Întâmplările, amintirile stimulează meditația, urmată de reflecții cu încărcătură etică, adeseori aforistică. Mulțime de maxime și de cugetări sunt însăilate în contextul metaforic, surprinzând realități dureroase: „… doar când urci dealul îți dai seama că ai pornit la vale. Importantă e atracția emoțională, superioară, în orice caz, cele fizice; e mult mai plăcut să cauți decât să găsești, rămâne înaltă tensiunea dorinței; … oriunde te-ai afla să nu pierzi calea spre acasă; Într-un mod sau altul toți rănim în trecerea noastră prin lume pe alții, de obicei pe cei, pe care-i iubim cel mai mult; … în dragoste logica șchioapătă rău; Suntem robii alegerilor noastre, bune, rele, ni le asumăm…” etc.

Citind romanul Mariei Vaida-Voevod ne vom regăsi în numeroasele reflecții spontane, care conferă substanță epicului. Vom înțelege mai bine zvârcolirile celor prinși în rostogolirile sociale și afective, aspirând la prosperitate, liniște și fericire, într-o lume în care oamenii sunt actori prinși în chingile destinului efemer, căci „evadările sunt de multe ori iluzorii”.

„Zarandul”, nr. 281, 2016.

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” spunea Arghezi.

Cartea pe care doresc să v-o prezint este cu adevărat frumoasă. Din prima clipă ea se impune prin aspectul ei insolit: coperta de culoare maro, în diverse nuanțe, mată, ca o mobilă veche. Pe ea este imprimată o parte din portretul mamei lui Rembrandt, la bătrânețe; o broșă antică ce ține laolaltă șalul călduros și gros de lână, din faldurile căruia ies două mâini bătrâne, cu mai multe inele pe degetele obosite de vârstă și de muncă, sprijinite pe un baston sculptat. Atât. Nici fața, nici picioarele…

Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Risoprint din Cluj-Napoca în 2016, în condiții tehnice excepționale, dar încă nu a fost lansată și nu a ajuns să fie citită decât de câțiva privilegiați, printre care am deosebita onoare și mândrie de a mă număra și eu.

Eroinele acestui roman sintetizează în caracterele lor trăsături ale unor figuri de neuitat, uneori stranii, din operele autorilor anglo-saxoni și americani (Emily Bronte, Charles Dickens, Aldous Huxley, William Faulkner) cu toate că trăiesc în zilele noastre. Ele ascund mistere, dureri, drame, mai vechi sau mai noi, iar bărbații din viața lor, cu toate că nu apar fizic în desfășurarea narației, joacă un rol determinant în producerea și motivarea dramei.

Badanta este denumirea italiană a termenului de îngrijitoare, respectiv o persoană care are grijă de vârstnici, „carieră” pe care au îmbrățișat-o nenumărate românce din diverse straturi sociale, deseori cu pregătire intelectuală superioară, care plecau din țară din cauza unui eșec material sau sufletesc, să uite, să repare sau să „scape” de consecințele dureroase ce nu puteau fi remediate aici. […]

Aceste povești multiple de viață, împletite oarecum cu evoluția principalei teme a romanului, nu induc în eroare și nu provoacă confuzii. Ele completează tristul tablou al dramei româncelor, care caută scăpare de sub tăvălugul alienării, produs de mileniul 3 în care am intrat și care schimbă complet valorile, obiceiurile și ritmul, modul de viață și tot ce a însemnat secolul trecut. […]

Lectura cărții este pasionantă, te ține într-o tensiune plină de curiozitate, de dorința de a „ghici” tainele, de a „dezlega” enigmele și terminând-o în speranța că totul va continua în viața personajelor cum ți-ai imaginat citind-o.

Personajele îți rămân apropiate, familiare și parcă te aștepți să le întâlnești într-o zi pe stradă.

„In Siamo di Nuovo Insieme”, nr. 67-68, 2016.

ÎN  CALEA  DESTRĂMĂRILOR

Romanul „ Portret în penumbră” ( Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2019) de Maria Vaida-Voevod se înscrie pe apreciatele coordonate ale scrierilor anterioare ale autoarei „foarte bun povestitor, cu o marcă proprie originală” (Mircea Popa), explorând  aspecte diferite de viaţă din rostogolirile cotidianului, aflat sub semnul neprevăzutului, adeseori potrivnic şi derutant.

Experienţa de viaţă a autoarei, ascuţitul  spirit de observaţie şi abilităţile analitice, învecinate cu pshianaliza, se decantează într-o desfăşurare epică marcată frecvent de simboluri şi metafore cu mare forţă sugestivă (iedera de pe casă, sufocând ochiurile de lumină sau chiar bucuriile existenţei, tablourile cu păsări albastre, aspirând spre înalturi, dincolo de viaţa pământenilor, semnificaţia portretului în penumbră, ca o obsesie care-şi cere împlinirea etc.).

Faptul că scriitoarea dedică volumul nepotului Mihnea prefigurează oarecum subtilităţile formativ-educative ale romanului, în care sunt dezvoltate  teme de mare actualitate (regretele tardive ale cuplurilor fără copii, angajaţi în competiţia alertă a vieţuirii, trăind în concubinajul destrămat prin dispariţia unuia dintre parteneri; drama ţâşnirii subconştientului debusolant, bântuit de furtunile sentimentale din tinereţe, tăinuite după căsătorie; tragediile accidentale ale unor familii fericite provoacă însingurarea partenerului supravieţuitor etc.). Acestor destine încercate, scriitoarea le opune rolul benefic al prieteniilor din tinereţe, sub semnul balsamic al continuităţii afective şi profesionale, al înţelegerii mature şi responsabile, ca soluţie salvatoare a destrămării fiinţei umane, confruntate cu labirintul existenţial.

Un incitant „exordium ex abrupto” narativ introduce cititorul în agitaţia vecinilor, salvatori ai Emmei, ameninţată cu o posibilă nenorocire, şi în hăţişul stărilor confuze ale eroinei, gestionate de prietenii (Victor şi Mara), care se străduiesc s-o scoată pe Emma din prăbuşirea fizică şi psihică suferită după decesul iubitului ei Petru, când „Prima săptămână de absenţă a celui rupt din tine e insuportabilă”(p.27).

Subiectul romanului se recompune din secvenţe care dezvăluie subtile realităţi ale relaţiilor interumane, extinzând spaţiul şi timpul rememorărilor din traseul existenţial a trei cupluri de prieteni din anii facultăţii, când „Ţesătura legăturii lor…i-a susţinut mereu: un balansoar legănându-se ocrotitor deasupra amărăciunilor de tot felul” (p. 26).

Împletind procedeul povestirii în povestire cu secvenţe narate retrospectiv, filtrate printr-un spontan flux al memoriei, pendulând între retrăirea sentimentală a ceea ce a fost şi realitatea dureroasă a prezentului, autoarea,  cu certă vocaţie de psiholog, e preocupată de a descoperi cauzele care pot bulversa stabilitatea relaţiilor dintre oameni, fie în perimetrul prieteniilor trainice,  ale familiilor tradiţionale, sau în cuplurile bazate pe afecţiunea neoficializată, aflate toate sub cupola hazardului.

Arhitectul Petru „ cu planşele lui” şi avocata Emma, „ cu dosarele ei” nu-şi găsesc   răgazul de a-şi întemeia o familie tradiţională, ci trăiesc în concubinaj, fiecare la casa lui, într-o relaţie fugitivă, consfinţită  de jurământul solemn rostit de ei în Catedrala Sfântul Petru din Roma. Treptat, ritmul alert al contemporaneităţii, boala tăinuită a bărbatului şi toate complicaţiile frecvente în confuza perioadă de tranziţie (cartierul rezidenţial proiectat de Petru şi escrocheriile partenerului său), fac ca „ prietenul cel mai bun să le devină telefonul, la care se documentau, vorbeau, postau imagini”, precum mulţi însinguraţi, care se amăgesc cu socializări virtuale. Abia confruntată cu sfârşitul neaşteptat al lui Petru, citindu-i jurnalul, care era o emoţionantă declaraţie tardivă de iubire a relaţiei lor, Emma înţelge că prinsă într-o „competiţie…un iureş general” şi-a neglijat viaţa personală, rostogolindu-se „ într-o cursă nebună, la capătul căreia o aştepta mult râvnitul trofeu: bani, notorietate, recunoştinţa celor salvaţi”(p. 34). Şocul  plecării într-o altă lume a lui Petru îi aminteşte de greşelile ei (avortul), dar şi de rarele clipe frumoase pe care le trăiseră amândoi. Autoarea surprinde admirabil oscilaţiile acelor trăiri ale Emmei, când acuză, răbufneşte, acceptă şi se culpabilizează, sub teroarea regretului că a trecut pe planul al doilea  adevăratele valori, care ar trebui să ne guverneze vieţile. După întâlnirea cu enigmatica femeie în doliu, care o abordează tendenţios, trezindu-i suspiciuni şi deformând imaginea celui iubit, tânăra simte nevoia evadării din lumea care parcă o sechestrase şi refuză mesajele telefonice şi de pe internetul monopolizat de adulţi şi copii, mai ales că facebook-ul a devenit o „falsitate generalizată”. Hotărâtă să-şi organizeze „viaţa altfel”, Emma evadează din tipicul zilelor, care-o tranformaseră într-un robot, şi pleacă la munte,  în căsuţa lui moş Dumitru, unde frumuseţea peisajelor, liniştea locurilor, mentalitatea sănătoasă a muntenilor, privitoare la sensul vieţii şi al morţii, au efectul unei terapii aducătoare de echilibru pentru sufletul ei măcinat de numeroasele contradicţii nerezolvate.

Cuplul Victor- medic psihiatru şi profesoara Alma, se căsătoresc mai târziu, acceptându-se cu experienţa anilor care le-au adus înţelepciune şi echilibru. Hotărâseră să nu-şi strice armonia căminului cu dezvăluirea unor întâmplări sentimentale din trecutul lor. Cu toate acestea, liniştea familiei e spulberată în ziua când Alma suferise o „amnezie traumatică, cauzată de o puternică lovitură la cap” (p.114). Refăcând „filmul” , medicul pshiatru ajunge la concluzia că soţia lui fusese răvăşită de o ciudata reîntâlnire cu trecutul, mai ales când, adresându-i-se, ea pronunţase numele unui oarecare Gelu. Se pare că moartea într-un accident aviatic a unui „tip cu capul în nori”, probabil numit Gelu, ar fi clarificat enigma. Vacanţa terapeutică petrecută de soţi la Viena  a confirmat că Alma  se învăluise în „misterul, cel feminin, atât de cântat, rar înţeles şi poate niciodată descifrat cu adevărat” (p. 127). Femeia reacţionează ciudat în faţa circumstanţelor care-i reactivează trecutul, ţâşnind din acumulările dureroase ale subconştientului necontrolabil. Victor a înţeles că soţia lui a vibrat cândva în prezenţa ilustrului pictor şi decorator austriac Gustav Klimt, la a cărui monument funerar revine doar ea, depunând „trandafiri roşii ca focul”. Soţul ei a intuit abia atunci „viaţa afectivă a Almei dintr-un trecut în care el lipsea” şi, conştient de faptul că tăinuitele trăiri din tinereţe apaţineau altui timp şi altor  circumstanţe, trece peste episodul confuz şi, înţelegând că toleranţa îi salvează căsnicia, încearcă „ să-şi menţină cât de cât echilibrul pe nisipuri mişcătoare” ale existenţei umane efemere (p. 137). Maria Vaida-Voevod îşi confirmă şi în această secvenţă disponibilităţile intuitive ale cauzelor care declanşează zbuciumul răvăşitor în sufletele sensibile, sugerând că doar clarificările aduc liniştea şi confortul psihic.

Preocuparea scriitoarei pentru descifrarea alor destine se centrează pe cuplul Adam – Evelyn, familie fericită şi prosperă, a cărei existenţă stă sub aceeaşi sabie a destinului. Deşi, în studenţie, fusese atras de Emma, pictorul Adam Cristea se căsătoreşte cu Eva- Evelyn, care-i oferea liniştea necesară mistuitoarei sale creaţii plastice, aducătoare de notorietate, înălţându-l profesional şi artistic. Personajul, admirabil construit, oferă prilejul înregistrării realităţilor vremii (părinţii „căpşunari” îi asigură fiului pregătirea, trăind apoi drama celor vârstnici şi bolnavi; infiltrarea serviciilor de spionaj, chiar şi  prin microfonul montat în atelierul pictorului; hotărârea de a emigra în Occident, unde se bucură de apreciere ca inovator în arta plastică, realizându-se profesional, dar şi material; discuţiile liniştitoare cu soţia despre revoluţia informaţională, care-l cucerise şi pe fiul lor Patrick; enigmaticile însemnări din caietul de sală al expoziţiei organizate în ţară, îl tulbură, amintindu-i de Emma; impresionanta dezvoltare a oraşului studenţiei; vizita în satul Bunei, discuţia cu preotul (p.70) şi cu pustnicul aflat „departe de pofte şi de remuşcări” (p.77) se constituie în puncte de reper ale trăirilor pictorului. Sensibilitatea autoarei şi aprecierile picturilor, rivalizând cu ale unui critic de artă, decriptează mesajul tablourilor lui Adam, cu păsările care parcă „explorau şi locuiau partea nevăzută a lumii…erau albastre şi veneau de niciunde…” (p.51).

Împlinirile, fericirea şi liniştea familiei sunt întrerupte brutal de accidentul de maşină, în care pier soţia şi fiul pictorului. Autoarea radiografiază detaliat chinul remuşcărilor lui Adam pentru pierderea celor dragi, regretul amplificat pe fondul intens afectiv al revederii lucrurilor care-i amintesc de cei dragi, împlinirea datoriilor morale pentru cei dispăruţi, pasărea albastră întruchipând pentru el spiritul celor rămaşi sub crucea albă de marmoră, revenirea în „ţara de rezervă” şi izolarea de oameni, singurătatea şi suferinţele culpabilităţii reale sau inventate ale pictorului celebru confruntat cu vitregia destinului. A înţeles că  „Viaţa, ca întotdeauna, nu se supune scenariului”(p.275).

Semnificaţia titlului acestui roman se descifrează spre sfârşitul volumului, când Emma, obsedată de imaginea venind înspre ea a unei siluete din vitrina magazinului, dar şi de ciudăţenia bărbatului cu pălărie din vecini, bântuită de singurătăţi şi de nelinişti ciudate, începe  să-şi scrie gândurile într-un pseudojurnal, începând cu ziua de luni, apoi cu celelalte, până duminica, adresându-se imaginar acelui străin, amestecând realitatea cu visul, întâmplările din trecut cu cele prezente, alambicate cu trimiteri mitologice, cu simboluri, într-o revărsare de destăinuiri şi de surprinzătoare asocieri. Ca într-un joc al destinului, care părea a-şi cere o compensare, Emma îl urmăreşte pe misteriosul străin, îl vizitează şi rămâne siderată în faţa tabloului cu imaginea bărbatului care-o obsedase cu puţin timp înainte, a cărui îmbrăţişare doar schiţată, dar neconsumată, repeta parcă scena trăită de curând. Aşa l-a descoperit pe  Adam, prietenul din studenţie, care recunoaşte că-i este dor de prietenii de altădată.

Întâlnirea lor ne convinge de faptul că  viaţa îşi continuă lucrarea, că apropierea dintre oameni este condiţia supravieţuirii în calea destrămării, sugerând rolul terapeutic al adevăratelor prietenii din tinereţe, care, la vârsta maturităţii, dobândesc trăinicia ancorelor, conferind stabilitatea şi puterea de-a depăşi încercările vieţii, cu reluarea vechilor preocupări, precum activitatea profesională a Emmei sau noua etapă de creaţie a lui Adam.

Un personaj complex este Timotei, crescut în regimul dur al unei case de copii, şi care se schimbă când este tratat  cu înţelegere şi-şi găseşte un rost în familia generalului Barbu, care decedase, lăsând în urmă tripletele moştenitoare.

În ciuda unor interesante coincidenţe din scenele finale, romanul transmite  mesajul constructiv al efectului benefic al prieteniilor de durată, dar şi rolul revigorant al terapiei prin muncă. Abia acum aflăm că femeia în negru era iubita investitorului, că „sinuciderea” lui Petru, măcinat şi de un cancer galopant tăinuit, de neînţeles pentru Emma, era de fapt o crimă pusă la cale de cei doi impostori pentru a se disculpa în ancheta demarată, transferând pe cel decedat toată vina.

Frecvent, romanul împleteşte epicul cu decantări lirice, monologul cu dialogul, reuşite descrieri de natură cu starea psihică a personajelor, dezvăluind talentul scriitoarei în formulara impresiilor despre mesajul tablourilor pictate, dar şi în formularea unor cugetări   cu largă valabilitate:„…o prietenie întinsă pe decenii nu-şi desface nodurile marinăreşti uşor (p.26); „…prietenii sunt păsări rare, nu-i goni, nu pustii cuibul” (p.39); „Şansa le surâde celor cu mintea pregătită” (p.49) etc.

Ca şi în alte scrieri ale Mariei Vaida -Voevod, preocuparea pentru limbajul adeseori pitoresc, adecvat conţinutului, se confirmă şi prin măestria îmbinării dialogului cu naraţiunea, a alternării stilului direct cu cel indirect, într-o apreciată armonie epică, interesantă şi reconfortantă pentru cititorul fidel.

Alba Iulia Cultural An II nr. 16 – 2020

Volumul „Portret în penumbra” al Mariei Vaida-Voevod,apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca,2019,este un roman despre dragoste,prietenie şi încredere având ca personaje exponenţiale un trio simbolic: un arhitect (Petru),un pictor (Adam) şi un doctor (Victor),fiecare dintre ei iubind şi fiind iubiţi,într-un moment al vieţii lor, de o femeie ,Emma, care-i depăşeşte prin complexitatea, sublimul şi tăria sentimentelor.

Numele alese de autoare au rezonanţe biblice ce ne duc cu gândul la început de lume. Petru (Kefa-piatră,baza pe care Isus şi-a întemeiat religia,Adam( primul om),Emma( =Eva-prima femeie), Victor(victoria,reuşita),care reconstruiesc, simbolic, în miniatură, o întreagă lume: Petru o întemeiază,Adam o înfrumuseţează iar medicul Victor o îngrijeşte.

Deasupra tuturor se situează avocata Emma,un suflet complex cu ascunzişuri şi luminişuri neaşteptate şi cu un dar al Logosului întemeiat,care,- aşa cum spunea cândva Blaga-avea „vocaţia ardelenească de a-şi duce gândul până la capăt”.

Romanul are o intrigă poliţistă, cu repercusiuni majore în sufletul pesonajelor. Aparenta sinucidere a soţului ei îi povoacă Emmei o criză de încredere post-mortem în acesta, ce nu i-a împărtăşit eventualele necazuri avute,   cunoscute – crede ea –de prietenii lor, care preferau să păstreze tăcerea. Descumpănită pentru un timp Emma găseşte tăria de a nu-şi pierde speranţa în aflarea adevărului,investigaţiile ducând în final la aflarea criminalului care i-a ucis soţul,descoperindu-se astfel că acesta a fost victima unei crime nu a unei sinucideri şi că nici prietenii nu i-au înşelat încrederea.

Autoarea utilizează cu pricepere tehnica povestirii in povestire, relatând aventurile existenţiale ale unor personaje enigmatice ca Timotei  sau moş Dumitru, cel care semăna cu Sfântul Petru.

Scriitura este modernă, cu alternanţe de planuri ce glisează sau se întrepătrund,cu amestec de realitate şi vis,predominând analiza psihologică şi explorarea în adâncime a eului pesonajelor. […]

Alba Iulia Cultural An II nr. 16 – 2020

Am postat pe pagina mea de Facebook o fotografie cu Mama, la fântână, într-o iarnă cu zăpezi mari. O artistă de mare talent, dar, excepţie!, şi citită şi cu tăria de a medita, m-a întrebat: „Domnule Scorobete, cum se face că toate mamele seamănă intre ele! M-a izbit asemănarea cu mama mea! Doamne…”

Eu am cunoscut-o pe mama doamnei Maria Vaida-Voevod, o ţărancă trudită, copleşită de vârstă şi de necazuri, senină.

Acesta e conţinutul romanelor Mariei Vaida-Voevod: omenirea trudită, copleşită de vârstă şi de necazuri, dar şi cu ferestre de seninătate, mama noastră, a tuturor.

Nimic idilic, nimic sămănătorist, totul de un realism crud, aş zice, pentru că şi realismul s-a tot estetizat şi el cu vremea, de un realism nud, post-modern. Maria Vaida-Voevod nu înfrumuseţează cu nimic realitatea, dar nici nu o urâţeşte cu nimic, două ispite simetrice cărora puţini le rezistă. Viaţa pe care o explorează şi aproape brutal şi cu nesfârşită gingăşie ne-o restituie nu ca literatură, ceea ce înseamnă viaţă prelucrată, fotoshopată, ci drept ceea ce e: viaţă.

În romanele Mariei Vaida-Voevod ne întâlnim cu destine, şocante, banale, dezastruoase, împlinite, retezate, în umbră, în penumbră, în soare. Personajele acestor romane nu sunt nişte acte de identitate ci destine.

Şi o însemnare pentru Condica de impresii: Într-o vreme în care gustul pentru lectură e în cădere dramatică, romanele Mariei Vaida-Voevod se pun de-a curmezişul fluxului general: se citesc cu sufletul la gură, dintr-o răsuflare.

Maria Vaida-Voevod e un romancier de o forţă uluitoare.