Umbra Îngerului

Umbra Îngerului

Povestiri,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013

DUPĂ VIZITA DE DIMINEAŢĂ

Petru părea să-şi fi lipit privirea de piciorul graţios ce cobora treptele spiralate alefaimoasei clinici, la care venise spre a-şi vizita mama. Pantoful ascuţit împungea aerul greu, apăsător într-un mod elegant precum poanta balerinei, în totul mersul celei ce coborapărea regal. Era fascinat. Ar fi trebuit să urce aceleaşi scări, salonul căutat era la primul nivel al clădirii, dar nu voia să rateze alternarea atât de graţioasă a tălpilor abia atingând vârful treptei. Nu ştie de s-ar cuveni sau nu, dar era hotărât dacă nu s-o aplaude, măcar să-i zâmbească larg, admirativ, celei care îi încântase privirea. Încă o treaptă şi încă una, totulse întâmpla nu numai într-un ritm aşteptat ci şi respectând, parcă, acordurile melodiei ce-i umplea auzul într-un mod ciudat, inexplicabil, dar plăcut urechii.

– O, dar sunteţi o măiastră, doamnă sau domnişoară!

– Daiana pentru prieteni, pentru tine domnule Petru Prejbeanu, Scarlat, Daiana Scarlat.

– Eşti încă supărată, nu-ţi retrage mâna, te rog, nu ne-am văzut de-o veşnicie, dar nute-am uitat o clipă, mă doare cumplit tot ceea ce ne-a îndepărtat unul de altul, dar mai alesacel avertisment atât de sumbru, aruncat printre dinţi într-o staţie de taximetru: nu vreau să te mai văd niciodată, auzi, niciodată, să nu te prind că vii la înmormântarea mea.

– Îmi amintesc, cum să nu, acele vorbe, pe mine însă nu mă mai dor de mult sunetele, am avut şi am alte griji.

– Dar de ce mă rog să fi crezut că vei muri înaintea mea?

– Uite aşa, aveam eu o premoniţie, ai uitat, se vede, că intuiţiile mele erau infailibile. Dar să nu fim caraghioşi, mai, mai s-o dăm iar pe gâlceavă, hai mai bine să ne despărţim,de data aceasta uite îţi întind mâna şi-ţi îngădui, ba chiar aş fi onorată să vii la înmormântreamea.

– Nu ţi-ai pierdut simţul umorului, e un semn nu doar de inteligenţă ci şi de tinereţe, aşa că mai ai de aşteptat până să vină Caron cu barca lui. Apropo de barcă, ce-ai zice de ocafea pe malul lacului, nu te ţin mult, promit, dar nici nu te pot lăsa să zbori spre nicăieri, fără să-mi spui că m-ai iertat. E încă devreme o voi vedea pe mama după vizita de dimineaţa, hai, te rog, nu mă poţi refuza, nu ai dreptul să o faci.

– Iar începi cu ce pot face şi ce nu, ai rămas acelaşi dictator, cum de te suportă ai tăi, câţi nefericiţi ai în preajmă?

– Două femei, soţia mea şi mama ce va coborâ peste câteva zile aceleşi trepte ca şi tine. Ce căutai în clinica aceasta a nesperanţei?

– Analize de rutină, plicticoase şi obositoare ca tot ceea ce se repetă.
– Dar e totul în ordine, nu?
– Da, nimic nou. Hai să schimbăm subiectul, am depăşit perimetrul clinicii, liliacul

e înflorit şi privighetoarea nu e nici ea departe, poate tocmai în parcul de la marginea lacului unde, da, din câte-mi aduc aminte se bea cea mai aromată cafea. De dragul acelei senzaţii

de demult, ce-mi gâdilă şi acum cerul gurii, accept invitaţia, te avertizez, însă, că voi sta cu ochii pe ceas, cineva mă aşteaptă cu nerăbdare acasă. Pe tine, nu?

– Am convenit să rămân lângă mama câteva zile, oraşul acesta îi e total necunoscut,mie, deşi vin foarte rar, îmi e într-un fel ciudat apropiat, dureros de apropiat, aş zice, dacă alăturarea acestor cuvinte nu ţi se pare forţată.

– Nu, nu mi se pare.

Punct. Aşa ştia Daiana să întrerupă orice subiect, pe care nu-l dorea dezbătut. Nu s-a schimbat deloc, e la fel de autoritară şi totuşi cât de feminină, cât de senzuală chiar, îşiaminti dansul involuntar al picioarelor de pe scara clinicii şi-i strânse mâna duios darputernic, ca o recunoaştere, da palma-i vibra cald, dar oarecum reţinut, Daiana nu vroia să- i dea drumul celeilalte, s-o descătuşeze, să-şi apropie amintirile, nu, nu voia. Îşi retrase mâna după o ezitare pe care Petru o simţi ca pe un început de cedare. „Sunt foarte departe de iertare, dar nu renunţ, nu şi de data asta”.

Înaintau ca doi şcolari chiulangii pe aleea largă, pietruită, ce ducea direct la miculdebarcader.

– Ţii minte, ţi-a căzut şalul ce imita pielea leopardului în apă şi l-ai lăsat acolo, îi stătea bine, ziceai, aşa întins pe luciul apei, părea un şarpe uriaş, poate vreun fricos se mai şi sperie, râdeai, mai ştii întâmplarea, aşa-i?

– Nu, n-o mai ştiu.

Minţea, desigur, fără niciun fel de remuşcare. Petru trădase într-un fel inadmisibil,dacă acceptăm că există trădări ce pot fi explicate. Daiana ar fi preferat orice fel de scuzeprivind acea întâmplare, ce a făcut din ei doi, „inseparabilii” cum aflaseră că erau porecliţiîn cercul lor de prieteni, două fiinţe aruncate mult înafara cercului, din care credeau că nu vor putea ieşi niciodată. „Pregăteşti o evadare spectaculoasă”: glumea, când unul când celălalt, speriaţi ei înşişi de magnetul ce-i ţinea atât de strâns legaţi. Dar uite că odgonul se dovedise o plasă vulnerabilă de păianjen, prin care Petru s-a strecurat prin primul ochi şi la prima ocheadă aruncată, aşa, în joacă, de o străină, nici mai frumoasă, nici mai ochioasă, nici mai drăcoasă decât ea, pur şi simplu o alta şi Petru a urmat-o imediat fără a privi în urmă, dar mai ales fără vreo explicaţie. Nu vrea să-şi amintească zilele, lunile, chiar anii, în care a fost nevoită a învăţa să trăiască fără el. Şi acum vine, după o veşnicie, să-iamintească de un şal, ce plutea pe luciul lacului, ce-i pasă ei de pielea leopardului, cândnăpârlise de atâtea ori spre a putea răbda tot ceea ce a urmat plecării lui. Acum are obrazulgros, precum pielea elefantului, vedeniile trecutului n-o tulbură, le lasă să-i treacă pe dinainte, fără emoţii, fără tresăriri.

– Uite masa noastră e liberă. O fi vreun semn?

– E liber doar colţul încăperii unde ne aşezam deobicei, masa e alta, mai modernă, mai funcţională, nici ea nu mai e aceeaşi.

– Doar mesteacănul, uite-l, cu cele trei braţe crescute din trunchiul alb. Ţii minte le-am dat şi nume, păreau trei prunci înălţându-se din două trupuri noduroase pe veşnicie lipite unul de celălalt.

– Nimic nu e veşnic, securea l-a ocolit, dar ştim noi până când?

– Eşti tristă. Am impresia că doar politeţea, proverbiala ta politeţe, te-a îndemnat să-mi urmezi invitaţia, dacă vrei nu mai vorbim deloc, eu sunt bucuros că te pot privi, atât cât îmi îngădui, chiar şi câteva secunde doar, în care să-ţi spun: iartă-mă.

– Bine
– Pot să-ţi explic totul.
– La ce ne-ar folosi?
– Poate m-ai putea înţelege.
– Şi? Asta ţi-ar mai uşura povara trădării.

Ori nici măcar nu te simţi vinovat?! Ce importanţă mai au toate acestea acum? Eu te-am uitat demult, te-am uitat definitiv, nu mai vreau să deschid răni, am altele noi, auzi străine,te-am uitat şi dacă asta e vital pentru tine te-am şi iertat pentru tot, acum aş vrea să plec, tu dacă vrei mai poţi rămâne, te salut!

Se ridică hotărâtă să plece, a zăbovit doar o clipă cât să-i arunce o privire de rămas bun mesteacănului, apoi cu acelaşi pas de balerină şi parcă fâlfâind cu pletele-i arămii, a dispărut. Părea să nici nu fi fost vreodată pe scaunul de alături, doar cafeaua, ce mai aromeaîn dimineaţa aceea de mai, vorbea despre fata tristă şi mlădioasă, la fel de mlădioasă caatunci, demult, când el îi cuprindea mijlocul, inel fierbinte, tremurător.

Sări de pe scaun ars de dorinţa reaprinsă, hotărât s-o ostoiască cu orice preţ.

Zălogită în braţele bărbatului ce-i cuprindea strâns spatele, Daiana respira grăbit, cumâna pavăză în dreptul inimii, speriată de acest asalt neaşteptat, tulburată, cu trupul zvâcnind spasmodic, cedând încet îmbrăţişării cu umerii uşor tremurători în ritmul hohotelor abia scâncite.

– Nu te teme, Daiana, va fi bine.

Mergeau îmbrăţişaţi, Petru îi mângâia părul, aşa cum faci cu cei mici spre a le ogoivreo dramă neânţeleasă şi de neocolit, Daiana se sprijinea de el cu o anume disperare, i s-a părut bărbatului, se făcuse mică, avea nevoie de un scut, nu era atât de puternică pe câts-ar fi dorit.

-Hai lângă mine, o rugă Petru deschizând portiera maşinii.

Daiana făcu întocmai. Nu vroia, ori nu mai avea putere să se împotrivească. Petru renunţă să mai analizeze stările celei de lângă el, era acolo, aproape, era de ajuns. Enigmatică, greu de descifrat ca orice femeie adevărată, dar nicicând contradictorie,Daiana a intrat în viaţa lui brusc, aproape derutant. Zăcea pe o bancă în parc aşteptând ora începerii unui spectacol, cu un ziar în faţă, deschis, încât aproape îi ascundea obrazul, când o tânără i-a bătut în foaia deschisă, ca într-un geam, solicitându-i un minut de atenţie.

– Hei, bărbate, mi-eşti dator cu o carte, ştii tu care.
– A, da, una despre Egiptul antic, ţi-o aduc mâine la facultate.
– Dar cum de eşti singur?! Ţi-a mers vestea de mare crai. Unde ţi-e haremul?
– După cum vezi, simple bârfe, duc o viaţă de sihastru. Poate m-ar putea ajuta

prietena ta să-mi depăşesc timiditatea, să-mi umplu amara singurătate. Mă las ispitit, mă vrea cineva, adăugă privind cu înţeles către Daiana, destul de absentă i s-a părut lui Petru,deveni poate tocmai de aceea insistent. Hai încearcă, nu-ţi va părea rău.

– Daiana, ţi-l prezint pe un bun amic al meu. – Petru Prejbeanu.

Au întins mâinile unul spre celălalt în acelaşi timp şi nu le-au mai desprins întreagaseară. Amica amândorura, înţelegând că se petrecea ceva neobişnuit, s-a îndepărtat zâmbind uşor ironic: „ia uite doi nebuni, şi-a găsit sacul petecul, pa, vă las, nu uita de carte, Daiana ai grijă, domnul este, după cum ţi-am spus, uns cu toate alifiile din lume”.

Spectacolul de teatru din seara aceea a fost unul de succes judecând după reacţia celorlalţi. L-au comentat şi ei adesea.

-Aveai ochii umezi, păreau violeţi, iar mâna îţi vibra la fiecare strângere, în semiântuneric ai pletele negre, obrazul ţi-e palid iar gâtul mai alungit decât obişnuit, sunt sigur că eşti o lebădă neagră.

Apartamentul închiriat de Petru era până a doua zi doar a lui.
– Cum a fost, atunci, prima dată, mai ştii?
– Demenţial!
– Eram doi nebuni, bolnavi unul de celălalt, ştii ce spun cercetătorii, cei britanici

desigur, că boala trece în trei-patru ani, pe noi ne-a ţinut mai mult, ţie ţi-a trecut mai repede,erai vaccinat, eu mă molipsisem pentru prima dată, nu aveam anticorpi iar convalescenţa a fost una lungă de tot, am rămas cu cicatrici, vrei să ţi le arăt?

Daiana întinse graţios, ca o lebădă, aripa stângă spre şofer. O tăietură prelungă, deasupra palmei, o brazdă uşor vineţie îl făcu pe Petru să apese brusc frâna.

– N-am ştiut, îţi jur, sunt un nemernic.
– Nu te contrazic.
– Vrei să ne întoarcem?
– Nu. De ce? Eu am rumegat atât de îndelung şi de mărunt tot ceea ce s-a întâmplat,

încât negrul din cerul gurii s-a făcut cenuşiu, apoi alb, apoi roz, nu mai am umori, sper însă că umorul nu mi-a dispărut definitiv. A, iartă-mă, îţi spun ce aveam de gând după ce răspund la telefon. „Sunt bine, totul e în ordine. Dacă am nevoie de ceva te sun eu. Ştiu. Ştiu. Pa.”

– Era el?
– Care el?
– Acel domn, Scarlat, soţul tău.
– Da, era soţul meu, un om bun şi devotat, pe care nu-l merit.
– Tu meriţi totul.
– M-ai reevaluat cumva? Altădată nu gândeai atât de profund.
– Eram tânăr şi prost.
– Nici eu nu eram vreo înţeleaptă, dar credeam în tine, credeam în noi, inseparabilii,

gata, hai, am renunţat la cafeaua din parc tocmai spre a nu-mi stârni fantomele, lasă-leacolo, în trecut, voiam să-ţi spun ceva înaintea apelului telefonic, aş vrea să ne ducem, dacă mai ţii minte locul, la pajiştea cu grindina.

– Cum să nu, zbor într-acolo.

Daiana îşi întinse picioarele, şi-şi sprijini mai bine capul pe speteaza scaunului.Cerul era senin, norii erau departe, furtuna nu se întrezărea, cât despre grindină, poate doarîntr-un scenariu prost putea fi invocată. Ori poate că în iulie când totul arde. Stăteauîmbrăţişaţi peste hainele aşternute covor în iarba aspră, trupurile lor dogoreau, erau osingură fiinţă, una şi nedespărţită. Flăcări păleau şi se reaprindeau în urgia furtunii, stârnită

din senin, cotropind totul într-o secundă. Grindina verii rece, tăioasă ca piatra cioplită în lung le învăpăia simţurile până la incandescenţă.

– Doamne, cum mai trăznem a fum, îngrozitor ce îmbâcsiţi eram.

– Ne-am descurcat şi ne-am întors cu hainele uscate, îi răspunse pe un ton aproapetriumfător Petru. Se gândea şi el la acea zi, cu adevărat de neuitat.

– Eu mai am şi azi cămaşa ta în carouri.
– Ce culoare are?
– Carouri negre pe un fond albastru deschis.
– Eram în perioada albastră, mi-o recunosc.
– Am dormit în ea multe nopţi, am dormit e un fel de a spune, au fost de fapt albe

acele ceasuri, în care-ţi spuneam multe, nimic de reprodus. Ai plecat în pripă, fără vreun cuvânt de rămas bun, te-ai întors doar pentru licenţă şi nici atunci n-ai catadixit să mă cauţi.Te-am prins eu, ca pe un hoţ, pe când deschideai uşa unui taximetru. „La aeroport” – spuneai. Am mai apucat să-ţi arunc în obraz vorbele pe care le-ai reprodus de dimineaţă, am fost mirată să constat că nu le-ai uitat.

– N-am uitat nimic, pune-mă la încercare.

– Spune-mi o propoziţie din scrisosrea ce ţi-am trimis-o de ziua ta, cred că, ba nu sunt sigură, a fost ultima misivă înaintea despărţirii.

– Sosit-a flăcăul, omul meu, demult într-o zi de octombrie rece, poate de acolo cutaîngândurării, cu ploaie, poate de acolo ochii umezi mereu, caldă poate, de acolo surâsul…

– Stop, stop, ajunge. Doamne cât de siropoasă mi se pare acum acea scrisoare, sau ce-o fi fost, n-am altă scuză decât desigur, împrejurarea că eram dusă cu pluta, îndrăgostită până peste urechi, am avut şi alte ieşiri nesăbuite, aşa-i, nu m-ar mira să aflu şi despre alte, năstruşnicii ale fetei, ce eram cândva, oricum te avertizez că nu răspund pentru faptele tinerei de atunci, dar am plătit pentru ele, mi-am încheiat socotelile cu ea. Sunt însă total surprinsă că ai ţinut minte acele vorbe, dacă nu cumva ai mai şi împrovizat, n-ar fi primadată când trişezi.

– Nu facem întotdeauna doar ce vrem noi, Daiana!

– Gata, gata, nu vreau explicaţii, sunt tardive şi inutile. La vreo cinci minute de mers, pe partea dreaptă a şoselei e un han cu păstrăvărie proprie. Ce zici?

– Nespus de tentant.

* **

– Ai încărunţit!
– Demult. Mă mir că n-ai observat până acum, sunt şocant de alb pentru anii mei
– Să-ţi spun drept nu-mi prea venea să te privesc şi nici unghiul nu era cel bun în

maşină, acum, aici la masă, faţă în faţă e altceva.
– Tu eşti la fel de tânără şi frumoasă.
– Am vopsele bune. Să fim serioşi, am urme ale timpului întipărite în mine, aş zice,

spre a fi mai adevărată în ce-ţi spun, săpate adânc.

– Am comandat câte un păstrăv, mi s-a părut că n-ai ales întâmplător motelul la care ne aflăm, ştii tu ora aceea petrecută într-o cameră, undeva în afara oraşului la o păstrăvărie,unde nu ne-am dus să mâncăm, era prea mare luxul, ci să fim doar noi doi singuri pentru şaizeci de minute. O colegă de-a mea, Kuki parcă, pe numele ei de alint, avea o soră recepţioneră, care ne-a găzduit într-o cameră ce fusese plătită de cineva. Spre bucuria noastră omul o părăsise mai devreme. Cu gândul la ora aceea am tras aici, nu-i aşa, e unhan mai degrabă locul la care ne aflăm?

– Poate n-o să mă crezi, dar motivul alegerii mele este unul singur, mi-e foame rău. Tu văd că-ţi aminteşti doar orele noastre de dragoste, dar noi mai şi vorbeam, schimbamidei.

– Poate la seminarii, când eram singuri vorbeam mai ales despre ceea ce simţeam, trăiam mai mult prin senzaţii, ele sunt cele care m-au durut mai mult reamintindu-mi-le.

– De ce să te doară, ai renunţat de bunăvoie la ele.

– Nu, nu de bună voie, dacă vrei îţi pot explica, e un loc tihnit, suntem aproape singuri, fără martori, ar fi potrivită o spovedanie, o primeşti?

– Nu. Capitolul e încheiat. M-am răzgândit, nu mai vreau să văd nici pajiştea potopită cândva de grindină nu-mi fac bine evocările, nu le vreau, hai să vorbim despre păstrăvi, chiar acum vin, poftă bună. Să nu-mi spui că ai şi aici o prietenă cu numele Kuki,ce-i cu cheia de pe tavă, nu ţin minte să fi comandat mâncare în cameră.

– Am făcut-o eu. În sfârşit ne putem permite acest neânsemnat capriciu, ce părea cândva, demult un lux de neatins. E o mică revanşă, a amândurora, nu mă refuza, te rog.

– Bine. Fie.
– Desert doriţi?
O fată oacheşă, năltuţă şi foarte curioasă întredeschise uşa încet, cu precauţie.

Dădură din cap amândoi în semn de refuz

– Dar o cafea?
– Cafea, da.
– După acea plecăm imediat. S-a făcut târziu.
– Daiana, hai să rămânem până dimineaţă.
– Nu, nu pot, şi-apoi chiar n-am niciun chef de vreun desert, dacă înţelegi ce vreau

să spun.
– Vreau doar să te ţin în braţe şi să te respir, mi-e dor de aroma trupului tău.
– Şi mie mi-a fost. Te-a interesat cumva acest mic amănunt, adulmecam ca un câine

părăsit în drum o cămaşă. Dacă vrei îţi pot da un şal să faci la fel, nici nu ştii ce umilit te simţi, întrebându-te de ce să te fi ales cu atât de puţin când ai dat totul. Vreau acasă!

– Lipsesc doar o clipă şi plecăm.

Daiana întinse maşinal mâna, apucă telefonul cu gând să-şi anunţe consortul că în câteva ore va fi acasă. Avea un mesaj. Îl citi din ce în ce mai nedumerită: „Te-am sunat de câteva ori, n-ai răspuns, înseamnă că ai motive întemeiate. S-a întâmplat ceva cu mama ta?Anunţă-mă! Te-am căutat să-ţi reamintesc să nu uiţi de cărucior. Adă-mi un pliant, îlstudiem împreună şi vedem dacă-l comandăm sau nu. Mi-e dor de tine”.

Mama… căruciorul… s-a dumirit repede. Încurcase telefoanele. Erau absolutidentice. Era furioasă. Nu se aştepta să reacţioneze astfel sau poate da, tocmai de aceea nu

dorise explicaţii, se temea că rana nu era de tot închisă. Doamne, după atâţia ani, e penibilă, dacă nici acum nu pleacă e jalnică de tot.

– Petru mă grăbesc, ar trebui s-o faci şi tu, tocmai am aflat că ai ori, mă rog, aştepţi un copil, nu uita pliantul, nu uita căruciorul, hai, grăbeşte-te.

– Nu înţeleg nimic, n-aştept nici un copil, ai dreptul să fii supărată pe mine, dar ce spui e absurd, explică-te.

– Am încurcat telefoanele. Am citit un mesaj, ce credeam că-mi este adresat şi în care erai rugat să te ocupi de procurarea unui cărucior. Dacă mai faci copii eşti încă tânăr, cu tot părul alb cu care vrei să ne păcăleşti. Felicitări.

– Un cărucior pentru o persoană cu handicap sever: soţia mea.

Daiana se lăsă pe scaun vizibil tulburată. Ce zi, Doamne, ce zi! Atâtea emoţii greu de gestionat. Bău pe nerăsuflate un pahar cu apă şi se întinse pe pat cu mâna peste inima prea grăbită. Deschise nervos micuţa ei geantă de umăr şi înghiţi o pastilă

– Îmi va fi bine imediat. Nu te îngrijora.

Petru se întinse pe patul alăturat şi-i mângâia timid mâna cu care-şi domolea pulsulprea accelerat. Avea o privire speriată, îi păsa de ea, încă îi mai păsa şi deşi ştia că e târziu,mult prea târziu, gândul o înduioşă şi-i zâmbi.

– Te recunosc, te recunosc Daiana, ai pentru prima dată de când te-am revăzutzâmbetul fetei de care m-am îndrăgostit pe veci.

– Nu folosi cuvinte mari, nu mai cred în ele.

– Nu te-am părăsit de fapt nicicând, am plecat de lângă tine pentru că am nenorocitun om, soţia mea, pe care n-o puteam lăsa aşa, în voia soartei, fără să mă simt un ticălos. Am încercat să uit de noi, pentru a salva o altă femeie în al cărei destin am intrat brutal.Era într-o toamnă, în ultimul an al studenţiei mele, mama mă chema urgent acasă, „mi-amfracturat un picior”, plângea „nu mă descurc cu mersul la spital şi cele ce urmează”. „N-am cum, mamă”, i-am spus „până mâine nu găsesc vreun mijloc de transport”. „Vine fata vecinei cu maşina, am vorbit cu ea, te ia de la cămin, ajungeţi până deseară, te implor, nu mă lăsa”. Am făcut întocmai. Fata, vrei să ştii cum o cheamă, nu, bine, m-a luat cu maşina proprie şi-am pornit-o glonţ spre mama. Eu n-aveam maşină, dar, după cum bine ştii îmi luasem permisul de conducere. Era la mine. Mă gândeam s-o scutesc pe însoţitoarea meade oboseala drumului. Ea a refuzat, m-a întrebat cât timp am şofat, doi ani i-am spus,minţind, desigur, mă simţeam teribil de obligat să fac şi eu ceva util şi tragedia s-a produs.Am făcut o depăşire riscantă şi ne-am ciocnit frontal cu o maşine ce venea pe partea de drum, pe care eu nu aveam ce căuta. Ce a urmat nu e de povestit, nu ţie, nu acum, nu vreau să te sperii, abia te-ai mai calmat puţin, nu? Eu sunt după cum vezi întreg după luni nesfârşite de îngrijiri medicale, nepedepsit pentru că am fost iertat de victima ce a rămaspentru totdeauna într-un scaun cu rotile, alături însă de mine ca soţ. Nu m-am iertatniciodată nici pentru despărţirea brutală de tine, nici pentru drama produsă, din inconştienţă, ce nu mi-a fost nicicând reproşată, poate tocmai de aceea chinul meu e denesuportat. N-am găsit puterea să-ţi spun atunci ce mi s-a întâmplat, apoi mi s-a părut că e mai bine pentru toată lumea să las lucrurile să curgă în voia lor, nu vroiam mila nimănui,nici consolările cuiva. Nu m-am gândit, recunosc, la suferinţa ta, era prea multă în mine şi în jurul meu, iartă-mă!

– E în ordine, totul e în ordine, nu te mai zbuciuma. Strânge-mă în braţe şi leagănă-mă sunt atât de speriată Petru, atât de speriată.

– Lasă, a trecut totul, acum e bine, zici că ai alături un om bun, devotat, să luăm Daiana zilele şi nopţile cum vin, nu mai fi tristă, nu plânge, te rog, nu suport. Uite ia cămaşa mea, cuibăreşte-te cu totul, n-are carouri dar ţi le pot desena, ce zici? Cum stai cu pulsul, te-ai mai liniştit, am eu o metodă infailibilă de a alunga stresul. Eşti speriată mai mult decât ar trebui, ai tu vreun alt motiv, mie îmi poţi spune, e noaptea adevărului, dar dacă nu simţi nevoia să vorbeşti, te înţeleg. Ştii că te înţeleg, nu? Ai adormit? Te-a învins ziua asta lungă, celelalte îţi vor fi poate mai uşoare, acum, după ce ai aflat că femeia vieţii mele eşti tu şi că păcătuiesc în fiecare minut gândindu-mă la tine, sunt un nerecunoscător, nu răspund cu aceeaşi măsură afecţiunii ce o primesc acasă, e bine c-ai scăpat de mine, nici nu ştii cît de norocoasă eşti.

Era încă întuneric când au pornit înapoi, spre oraşul tinereţii lor Au tăcut tot timpul. Nu mai era nimic de spus. Se simţeau ca doi răniţi ce nu-şi puteau obloji propriile răni,necum să-l ajute pe celălalt.

– Ajungi la timp, după vizita de dimineaţă, sper că mama ta e mai bine.
– Daiana!
– Te-am iertat, dacă asta vrei să mă întrebi, îmi pare doar nespus de rău pentru

amâmdoi.
– Noi doi, Daiana, inseparabilii.
– Da, da, ştiu, rămas bun, sigur că te sărut dacă vrei, lasă-mă aici, sunt aproape de

casă, mă descurc.
Maşina se urni cu greu. Daiana refuză să privească în urma ei. Îşi scoase telefonul

din nelipsita-i geantă de umăr şi formă numărul jumătăţii ei de fiecare zi.
-Da, sunt întreagă, adică ce gest necugetat să fac, am lipsit puţin din viaţa mea să-mi pun în ordine nişte gânduri, ai primit analizele medicale, nu, nu le ştiu, dar leintuiesc,las-că vorbim imediat, te-a sunat medicul, i-am spus să nu te sperie, ştii că suntpregătită, hai nu fă o dramă mai mare decât merită, eu nu mă tem, mi-ai promis să mă ţii strâns de mână, te-ai răzgândit cumva, nu, atunci ne-am înţeles. Subiect închis. Vin repede.

Aşteaptă-mă!

(Din volumul Umbra Îngerului, povestiri, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013)

Cărțile clujenilor, Maria Vaida-Voevod, Umbra Îngerului

Făclia, 7 martie 2014

Nu s-au stins cu desăvârșire ecourile de la volumul său anterior, Azilul regilor, un fel de „azil de noapte” în varianta românească modernă, și Maria Vaida-Voevod ne surprinde cu un alt volum de povestiri intitulat Umbra Îngerului (Editura Risoprint, 2013), volum care confirmă predilecția sa tot mai hotărâtă pentru proza scurtă.

Ceea ce trebuie subliniat de la început este deosebita fluență a povestirii, înclinația clară spre portretizare și surprinderea unor destine umane aflate în permanentă confruntare cu un destin nemilos, cu o soartă care se încăpățânează să le fixeze inexorabil linia de conduită. Personajele sunt selectate atât din mediul rural, cât și din cel urban, cu precădere din lumea estropiaților sorții, a celor pe care viața i-a împins în mod constant spre marginile ei. Bătrâni și copii, văduve, cupluri eșuate, funcționari aflați în floarea vârstei devin prizonieri inexorabili ai unui destin incapabil de ocolit, de sub puterea căruia nu se pot sustrage. Ca atare, eșecul, pustiirea sufletelor, degringolada, moartea sunt momente firești în evoluția unor destine convulsionate, împiedecate a ieși la lumină datorită sumedeniilor de obstacole ce le stau în cale. Căldura și compasiunea cu care urmărește aceste traiectorii frânte amintesc pe de o parte de linia tradițională a prozei transilvănene, Rebreanu-Agârbiceanu, dar și de Cehov sau Gorki, maeștri indubitabili pentru acest tip de construcție epică bazată pe situațiile comportamentale. Una dintre povestiri aduce în scenă acest suflet slav ipostaziat în figura unui soldat rus din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care trăiește o sfâșietoare dramă la întâlnirea cu o copilă dintr-un sat românesc, care seamănă aidoma cu cea lăsată de el acasă, pe care vine s-o vadă și s-o dezmierde zilnic, dăruindu-i din toată inima doi cercei de aur, ca apoi, la plecare, să dorească s-o ia cu el. Numai intervenția fermă a mamei îl împiedică (Baladă pentru Malinka). Nici pantofarul scăpătat și fonf din Crumpli nu iese din acest tipar al insului salvator, atașat de valorile tradiționale, precum se întâmplă și în povestirea Athos. Și aici, ca și în alte povestiri, personajele sunt astfel construite, încât își înfruntă cu obstinație destinul, chiar dacă acesta are aspectul unui fatum nemilos. Este și cazul eroului din Casa, caz tipic de țăran sărac, care și-a ridicat cu multă trudă o locuință, pe care n-o părăsește nici în momentul critic al inundațiilor, preferând să piară odată cu ea. Și eroina din Noapte cu lună plină preferă să dea curs glasului inimii, fugind cu vioristul țigan Bumbu, chiar dacă o așteaptă multă mizerie și o viață nomadă, în timp ce personajul din Mica publicitate se închiriază pe o zi în orice condiții, trecând prin situații umilitoare. Un destin tragic și nefericit e și acela al țăranului Simion din Schnell, care visează noapte de noapte la boulenii lui și la banii strânși cu trudă, cu care să-și încropească o gospodărie după pofta inimii, când se trezește că aceștia i-au dispărut cu totul din săculețul pe care-l poartă la sân. Apropiată de Rebreanu este povestirea Interviul, unde femeia care își face mari iluzii cu privire la o slujbă promisă, pregătindu-se cu dichis, află în ultima clipă că postul s-a ocupat. Destine compromise și divergente găsim peste tot în aceste povestiri ce nu-și repudiază totuși partea lor de visare, de aspirație la un alt stil de viață, invocând soluția salvatoare a trăirii în zona metafizicului, când umbra Îngerului vine să se suprapună peste sforțările omului, infuzându-i acestuia acea umbră de speranță și de încredere într-o iminentă schimbare. Un scrupul moral de sorginte tainică însoțește în aceste cazuri seismica existenței cotidiene, precum în Catinco, fii corectă!, unde suma de bani găsită întâmplător e returnată posesorului, sau în cazul unei femei de la țară supusă unui nefericit viol, care alege să-și crească fetița în puritate și cinste, preferând să-și pună capăt zilelor decât să ceară mila celuilalt, lăsând în urmă un fel de „blestem al sângelui” peste care nu se poate trece. Sunt desigur în volum și desfășurări epice mai ample, care implică o bună stăpânire a artei dialogului și meșteșugului conducerii acțiunii, domenii în care Maria Vaida-Voevod ne furnizează tot mai multe dovezi ale capacității sale de reconstituire filmică a realului și de încorporare a lui în lumea ficțiunii, după cum situațiile conflictuale create solicită multă imaginație și ingeniozitate psihologică (Epistola bătrânei doamne, După vizita de dimineață, Viața nu e literatură etc.). bună creatoare de atmosferă, prin incipituri și descrieri de natură care conturează cu precizie lumea pe care o ia în stăpânire (”Colina ce împrejmuia șoseaua părea o reptilă uriașă, toropită în soarele amiezii”; „Orașul somnola încă în dimineața răcoroasă dar parfumată a lunii lui florar”; „Obiectele din încăpere dospeau parcă sub praful gros al uitării”), autoarea acestui volum de proză scurtă își reconfirmă valoarea și capacitatea sa de creatoare de lumi care îți rămân multă vreme în memorie.

Mircea Popa

Constantin Cubleșan

Umbra Îngerului

(Maria Vaida-Voevod)

Povestirile din volumul Umbra îngerului (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2013) al Mariei Vaida-Voevod se așază confortabil într-o linie ascendentă a prozei ardelenești, căreia îi adaugă nu numaidecât un plus de modernitate, ceea ce făcuseră la rândul și la vremea lor Pavel Dan, Ion Vlasiu și mai recent Augustin Buzura, Ion Brad, Vasile Rebreanu ș.a., ci și o notă de sentimentalism discret, de afectivitate, cu care își construiește și își conduce personajele, notă ce lipsește la clasicii acestei linii epice din literatura română. Autoarea vine, după o mai îndelungată prezență scriitoricească, pe linia construcției realiste, să surprindă o anume tipologie de înstrăinați, de însingurați ai mediilor rustice, ca și ai celor citadine, învăluiți într-o poeticitate, chiar într-o unduire lirică pe care unii ar putea-o numi ca fiind specifică viziunii feminine. Maria Vaida-Voevod nu este însă o feministă. Proza ei se naște dintr-o sensibilitate a observatorului de finețe al stărilor sufletești ale contemporanilor, oameni oarecare, pe care îi surprinde în situații și în conjuncturi evenimențiale dramatice. Vasile, din povestirea Urâtul, rămas singur în sat după plecarea la cele veșnice a soției sale, Floarea, este marcat de „urâtul atotstăpânitor” și „din clipa aceea n-a mai vrut să știe de nimeni. Nici de sine nu mai voia să afle nimic. N-avea rost nici ținte. Trecea din trezie în somn, cel mai adesea împănat de coșmaruri, nici acelea interesante, lălâi ca apa din găleata, neschimbată cu zilele. Nu-l scoteau din toropeala strepezită a zilelor și nopților, dintre care granița parcă dispăruse”. Se glisează astfel pe o linie de analiză psihologică pe care proza rurală n-o practicase aproape niciodată, cu atât mai puțin cea de sorginte sămănătoristă a lui Ion Agârbiceanu. Dar, Maria Vaida-Voevod scrie într-o altă epocă. Într-un timp în care trăirile absconse ale teritoriilor abisale din sufletele oamenilor nu mai lasă posibilitatea disocierilor sociologice atât de categorice: oameni ai satului, oameni ai orașului. Eroina din Epistola bătrânei doamne, bunăoară, autoarea unei emoționante scrisori adresate aceleia pe care o bănuise toată viața ca fiind iubirea de taină a soțului său, dezvăluie o răvășitoare auto frustrare, de care se simte îndreptățită a se elibera în momentul în care omul lângă care a trăit o viață, părăsește lumea aceasta. Își mărturisește epistolar ura pe care o acumulase în timp pentru o femeie pe care nici măcar nu o văzuse vreodată dar a cărei prezență o simțise mereu în gesturile și în cuvintele mângâietoare ale soțului. E o neîncredere și o suspiciune cu care l-a tratat pe acesta întrucât, corespondenta răspunzându-i, rezultă că din neliniștile sale nu sunt îndreptățite căci „în afară de faptul că am absolvit același liceu ca și soțul Dumneavoastră, nimic din ceea ce îmi scrieți nu mi se potrivește”. Cu câtă finețe surprinde prozatoarea trăirea duplicitară a acestei femei, ce nu avusese încredere în afecțiunea, poate prea exteriorizată, a celui ce-o iubise cu adevărat toată viața. Cu câtă melancolie se apropie un soldat sovietic, personajul din povestirea Baladă pentru Malinka, ajuns în timpul războiului într-un sat oarecare unde, în casa în care e încartiruit, de fetița care îi amintește de propria fiică pe care cine știe dacă o va mai revedea vreodată. („Mama a înțeles repede că Ion (așa-i zicea ori «măi fecior»), lăsase acolo la el, în Rusia, o fetiță mică așa ca mine. Uneori când se nimerea în casă la noi și eu dormeam, îmi mângâia rochița, încet să nu mă trezească. Așa era și hăinuța fetiței lui, roșie, a înțeles mama nu se știe din ce vorbe ori gesturi”). În noapte cu lună plină povestirea se așază pe coordonatele romantice ale unei iubiri pătimașe (Susana este răpită în timpul nunții de către un lăutar pe care îl iubea în ascuns) în rezolvarea căreia se implică preotul, el însuși victimă în cele din urmă a blestemului unei țigănci vrăjitoare. Gesticulația aceasta haiducească a eroilor, amintește oarecum de povestirile sadoveniene, iar misterioasele întâmplări ce curmă viețile membrilor familiei preotului trimit deznodământul în zona fantasticului. Cadru ce pare a-i fi familiar prozatoarei care menține asemenea coordonate în subsidiarul și altor povestiri. O ciudată stare amnezică, ce face din biografia personajului central al povestirii După vizita de dimineață un adevărat coșmar iar pentru cei apropiați lui viața contrariantă, ne readuce faptic în acea persistentă problematică, regăsită în aproape toate piesele volumului, a dramei alienării prin singurătate. Nu pe alte coordonate de sensibilitate se înscrie destinul câinelui Athos, din povestirea omonimă, care așteaptă credincios întoarcerea stăpânului și prietenului său, când acesta nu mai avea cum să revină printre cei vii. Cât de bine evită prozatoarea melodramaticul destin al femeii din Margine de drum, care ajunsă la o vârstă înaintată caută cu disperare un serviciu pentru a-și putea întreține copiii. („Nu m-am gândit la rostul meu când trebuia” își zice aproape disperată femeia. „Cât a fost tânără a tot făcut la prunci, acum când ar putea munci n-are unde”).

Povestirile Mariei Vaida-Voevod au în substrat acea linie moralizatoare specifică misionarismului prozei ardelenești. Nu este însă o proză cu teză, ba dimpotrivă. Domnia sa excelează printr-un discurs epic elevat, cu o caligrafie fină în desenarea unor portrete vii, fixate pe sugestiva canava a epocii actuale. Diversitatea tematică este aparentă. Pentru că toate povestirile se înșiruie pe un fir ideatic subiacent, unitar, ca într-o salbă de mărgele, lucrate în piatră prețioasă.

Constantin Cubleșan

Steaua, nr. 3, 2014.

Povestiri – fragmente din viața umană

Povestirile din volumul Umbra Îngerului de Maria Vaida-Voevod sunt de o varietate a temelor ce configurează prin „fragmentele de viață umană” aspecte pregnante ale existenței cotidiene, cu neștiutele ei drame individuale. Dominante sunt în aceste povestiri ratările, eșuările, existențele nefericite.

Dincolo de această diversitate a temelor, evidentă este apoi în multe povestiri densitatea sau concentrarea epică, unele dintre acestea putând fi considerate niște microromane. Povestirea care dă titlul volumului Umbra îngerului (volumul are un motto evanghelic din capitolul despre Bunavestire: „Și îngerul i-a zis (…) puterea celui Preaînalt te va umbri”). Cele două capitole (I. Ozana și II. Strigătul) au atâta substanță epică încât ar umple un roman în două volume. Ozana, o eminentă absolventă a Facultății de Științe Juridice, este o admiratoare a profesorului său Camil Tăutu, căruia vrea să-i devină secretară. Refuzată la început, este chemată chiar de profesor, și se dovedește o colaborare foarte destoinică. Într-o călătorie de afaceri la Paris este fascinată de tabloul unui pictor norvegian Strigătul – o sugestie a sinuciderii. În povestirile Mariei Vaida-Voevod – premoniția ocupă un loc important. O încercare de apropiere fizică a profesorului este respinsă, pentru că, aflăm, în partea a doua a povestirii, Ozana este născută dintr-un viol. Află, cercetând dosarele profesorului-avocat, că violatorul mamei sale fusese achitat de cel a cărui secretară este; îl părăsește și-și deschide propria firmă de notariat, salvează și găzduiește un amnezic, cu care conviețuiește o vreme, dar acesta într-un acces de furie o izgonește din propriul apartament și, obsedată de scena din tabloul Strigătul se sinucide după un scenariu asemănător. Tot o poveste dramatică de dragoste este După vizita de dimineață – dragoste ratată, dar de neuitat, ai căror protagoniști se reîntâlnesc după mulți ani, își reamintesc episoade luminoase din povestea lor de dragoste; în povestirile de dragoste alternanța trecut-prezent este dublată de un amănunt revelator. În povestirea Mănușa, Mara caută în dulap, găsește o mănușă desperecheată și-și amintește că în adolescență, într-un legământ naiv, iubitul îi spune că „o mănușă rămâne la mine, pe cealaltă ți-o las ție, doar cu mine ești pereche” – și peste ani, soțul așteptat dintr-o delegație – găsește pe gard enigmatica mănușă. Un caracter romantic mai accentuat are povestirea „Noapte cu lună plină” – în care, ca într-unul din din Cântecele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu, Susana, „o fată cuminte”, fuge cu țiganul lăutar, dar apare în sat după mai mulți ani și povestea de dragoste capătă alte versiuni în relatarea unor consăteni ai săi.

Povestirile duioase despre animale (Athos, Într-o vară) se învecinează cu narațiuni-portret ce înfățișează destine strivite sau nefericite; Crumpli este un pantofar handicapat care trăiește din mila vecinilor și se chinuiește să ceară … cartofi (crumpli); un țăran își zidește singur casa, și este atât de legat de rodul muncii sale, încât n-o părăsește nici la inundații, așteptându-și sfârșitul între zidurile ei; în Schnell – este înfățișată drama actuală a multor români care pleacă la lucru în străinătate pentru un câștig rapid de bani; așa este Simion care „visa mereu același lucru: pământul lui din poiană cu boii înjugați la plug mușcând din clisa neagră hălci umede, în șiruri drepte” și cu gândul acesta face o adevărată obsesie a strângerii lacome de bani, dar dorul de casă și imposibilitatea adaptării la condițiile de muncă și viață din țara străină, îi provoacă o gravă depresie psihică; în Interviul o tânără părăsită de soț, se pregătește pentru ocuparea unui post, dar în dimineața când trebuia să susțină acest interviu de angajare, află că nu se mai ține și că postul a fost ocupat; în Margine de drum sărăcia unei văduve o împinge la prostituție; o deziluzie cumplită trăiește și Sara, când află că cea mai bună prietenă a ei se dovedește „informatoare” cu numele de cod Ivona (Portret în penumbră). În Mica publicitate un bărbat se oferă să facă diferite servicii umilitoare pentru a câștiga bani ca să-și salveze fiul ce trebuie să suporte o operație dificilă; în Balada pentru Malinka înfățișează o întâmplare din al Doilea Război Mondial, când un soldat rus, cu dorul fetiței sale, rămasă departe o îndrăgește pe Măriuca, o fetiță dintr-un sat ardelean și vrea s-o răpească.

Remarcabile sunt povestirile despre bătrâni și bătrânețe – dincolo de aspectele decrepitudinii din Lizi, Suzi și Domnul Albert, antologice sunt povestirile La fereastră și Cursa. Prima ne reamintește lumea povestirilor lui Agârbiceanu; este o povestire antologică, o elegie a bătrâneții și singurătății, în care alternanțele de planuri temporale, trecut-prezent, reînviate de bătrâna Virona „La fereastră” dau tensiune dramatică povestirii, monologul interior sugerând o stingere lentă, nedureroasă, „un sfârșit creștinesc” al vieții: „Nu-i răspunde, fă-te că n-o auzi, e Aceea (eufemism pentru moarte n.n.), știi tu, bătrână, surdă și hodorogită ca mine de atâta umblătură, nu-i răspunde, fătucă, până-n poiana de sub deal drumu-i drept, te-a trezi când ajungem, dormi!”

La calitățile povestirii, pe lângă concentrarea epică – trebuie să remarcăm și alte câteva ce țin de ritualul povestirii, de arta narațiunii. Incipitul, fie dialog sau descriere stimulează curiozitatea cititorului. „- Nu știu ce zici, dragă, nu înțeleg nimic, vai de soarta ta, zice mama cu capul în mâini jelind o namilă de om, fără auz, fără grai, ce venise să-și ia plata pentru o talpă nouă pusă la bocanci” (v. povestirea Crumpli); „Satul părea că dormitează într-un hamac legănat între cele două dealuri, de un verde întunecat, împestrițat cu brunul arăturilor proaspete. Ruina unei vechi biserici, cu piatră înnegrită de vreme și mușchi urcător pe cele două ziduri laterale, îi dădea un aer arhaic, sporind impresia de tihnă.” (Noapte cu lună) Uneori povestirea este declanșată după câteva replici neutre ale unui dialog în care un cuvânt marchează debutul unei povestiri cu final surprinzător: „- Acum o săptămână eram într-un aeroport, așteptam anunțul zborului meu, molfăiam o bomboană, cred că eram dizgrațioasă, judecam după privirea mirată cu care mă fixa un călător, aflat într-un colț din acea încăpere ultraspațioasă, își începu brusc povestirea Dana…” (Portret în penumbră). Modernitatea povestirii este evidentă și prin frecventele pasaje „intertextuale”: fragmente din poezii cunoscute, romanțe sau proverbe și zicători se întrețes în fluxul narațiunii: „Înaintează pe potecă unul după celălalt. La mijloc de codru des, cum zice poezia, băiatul se oprește…” (Într-o vară); „Așa și cu ea: ce dacă prioritatea ei fuseseră casa și bărbatul, uite că «a murit iubirea noastră, floare albastră, floare albastră, totuși este trist pe lume», cum am depășit perimetrul clinicii, liliacul e înflorit și privighetoarea nu e nici ea departe, poate, tocmai în parcul de la marginea lacului…” (După vizita de dimineață); „ – Mereu sub vremi, cum spune cronicarul, ne-am descurcat și noi cum ne-am priceput”. (Tabloul); „Păreai îngrijorată, m-am grăbit. Iată-mă-s un sol de pace c-o mănușă-n vârf de băț”. (Mănușa). Citate, ele dau și o notă umoristică povestirii.

Volumul de povestiri Umbra îngerului arată o prozatoare ce stăpânește modalități narative moderne, analiză subtilă a stărilor sufletești și un remarcabil simț al sugestiei în desfășurarea narațiunii.

Ion Buzași

„Orașul”, 2014