Portret în penumbră, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019
Hei, Timotei!
Când i s-a spus că e liber, dar că instituția ce-l ocrotise până atunci nu-i putea asigura pe mai departe existența, a fost cea mai bucuroasă zi de până atunci, nu fericită, pentru că băiatul, acum adult, ce devenise stăpân pe viața și neajunsurile ei, nu știa ce înseamnă acea stare. Anii de până atunci cenușii și spăimoși au curs la fel unul cu celălalt și singura lui mare, importantă, ba chiar vitală grijă, era să fie cât mai puțin observabil. Căuta cotloane cât mai ascunse, unde furia supraveghetorilor ori a băieților mai mari să nu ajungă, ori dacă nu se putea altfel să-l atingă mai puțin dureros. La masă stătea cu coatele lipite de corp să nu atingă vreun vecin, în dormitor cu pătura trasă peste el își păzea până și respirația, ce nesupravegheată, sforăitoare ori bolborosită, ar fi putut enerva pe cineva. Acolo, unde trăia el, scânteia furiilor nestăpânite se aprindea din orice nimic. Toți aveau o durere interioară, ce trebuia să-și găsească o supapă prin care să erupă, altfel pleznea fierea în ei, îi inunda, înăbușindu-i. Îi venea și lui să dea în orice întâlnea în cale, să strige, să urle, dar sunetul s-ar fi lovit de alte piepturi la fel de înfuriate, iar impactul bumerangului l-ar fi putut nimici. Preocuparea aceasta de a se ascunde i-a consumat lui Timotei o mare parte din energia ce-ar fi putut degenera oricând în violență.
În orfelinat învățase câte ceva din mai multe meserii. Dar toate presupuneau munca în echipă. Nu se simțea în stare să lucreze cot la cot cu alții, vroia să ia viața în piept pe cont propriu. Deocamdată nu știa cum s-o apuce, dar era sigur că Ocrotitorul nu-l va părăsi la greu. Dar l-a încercat pe măsura credinței. A răbdat foamea, frigul, frica, umilința, până într-o zi când în fața celei mai frumoase case din câte văzuse până atunci, un gard viu amenința să-i anuleze fațada și să lipsească de lumină acea zidire armonioasă, emoționantă la privit. Timotei, care n-a avut niciodată o casă a lui, încerca să-și închipuie cine o locuiește, ce privilegiați ai sorții se bucură de încăperile ei spațioase și de grădina nesfârșită. O măsura cu pașii în închipuire, încercase s-o cuprindă cu vederea din toate unghiurile, atât cât se lăsa observată printre celelalte clădiri învecinate. După multe zile în care și-a rotunjit în gând câteva propoziții de adresare, a bătut în poarta mare și grea, în care un cerc, reprezentând gura unui leu din bronz apăsat pe metalul gros dădea alarma că un străin vrea să vorbească celor din cetate. N-a fost nimeni interesat să afle cine-i cel din afara ei. Își ridicaseră podurile ca în străvechime și s-au retras în interioare luxoase, într-o penumbră odihnitoare. Așa își explica Timotei înălțimea acelui gard verde, pe care, acum, după mai multe încercări reușite, știa să-l molcomească din creștere, ocrotindu-l.
A înțeles că nu e dorit și s-a îndepărtat încet, dar s-a întors imediat pentru a arunca o ultimă privire casei. Vroia să-i pecetluiască imaginea sub pleoape fotogramă cu fotogramă. Cu capul mult dat pe spate își lăsă privirea să alunece peste cele două coloane impunătoare în vârful cărora două cariatide susțineau grațios acea minunăție arhitectonică. Un balconaș, cochet, în fapt o dantelărie din fier forjat negru, ce contrasta elegant cu albul fațadei, era mărginit de ferestre largi, înalte. În ochiul lor limpede se oglindeau trei fețe identice, zâmbitoare. Timotei își lăsă pleoapele să-i acopere vederea. Fierbințeala acelei zile, privirea lui mai mult decât concentrată îi jucau, fără îndoială, feste. Se așeză pe bordura trotuarului, întorcând spatele vilei, convins că atunci când o va privi din nou cei șase ochi, ce-i măsurau cu amuzament alcătuirea, vor fi dispărut. Nu, erau tot acolo. Singurul lucru sănătos ce-l putea încerca era să plece. Imediat! O porni în susul străzii. Se auzi strigat de trei voci feminine, ce-l îndemnau să se întoarcă și să încerce din nou poarta. Era deschisă. A pătruns emoționat în curtea acelei case, pe care n-a mai părăsit-o multă, prea multă vreme poate, devenind cu timpul parte din ea, ca mușchiul verde întunecat, ce începea s-o acopere înspre nord. N-a uitat niciodată prima întâlnire cu celebrele triplete Beatrice, Bianca și Briana. Semănau ca trei picături de apă și pentru ca să fie totală confuzia se strigau între ele „Beby”. – Ce știi să faci? l-au întrebat într-un glas. Stătea pe un scaun împletit, de grădină, în fața a trei doamne trecute de prima tinerețe, așezate pe o canapeluță împletită și ea, acoperită cu numeroase perne, într-o filigorie cochetă, înconjurată de arbuști cu flori de diverse culori, aromând aerul acelei zile de vară târzie, tăcut ca peștele, uimit, nevenindu-i să creadă că trăiește aievea acea întâmplare. Doamnele au repetat întrebarea cu bunăvoință și într-un târziu Timotei a prins glas și privindu-le pe rând în ochi a răspuns: – Mi-ar plăcea să îngrijesc grădina. N-a aflat niciodată cine se ocupase de ea până la venirea lui și de ce plecase din raiul acela, a înțeles repede că cele trei doamne nu erau dispuse să se confeseze pe marginea niciunui subiect. Dacă ar fi fost să așeze pe frontispiciul acelei case un cuvânt care s-o definească acela ar fi: „tăcere”. Beatrice, Bianca și Briana erau fetele târziu ivite pe lume ale soților Barbu. El, general de armată, ea o fată cu o educație aleasă dintr-o familie aristocrată, ce-a înălțat acea minune de casă, cu un teren generos în juru-i, din care mai târziu, s-au vândut parcele, așa se face că în locul parcului imens de altădată, vila se îngemăna acum doar cu acea grădină, nesfârșită în ochii lui Timotei și pe care a luat-o în ocrotire ca pe un dar trimis de Cel de Sus. El, care stătuse mai mult prin cotloane de frica oamenilor, avea acum un spațiu imens, pe care-l măsura zilnic cu piciorul, vorbind însuflețit arborilor, tufelor, florilor. De la o vreme vorba s-a transformat în șoaptă de teamă ca nu cumva să pară un ciudat și să intre în dizgrația celor trei domnișoare. – Mai corect spus domnițe, a preciza una dintre cele trei Beby. – Da, da, au completat celelalte două. Până când nopțile au devenit mult prea răcoroase pentru un somn în aer liber, Timotei a rămas singurul ocupant al filigoriei. Apoi domnițele, care s-au obișnuit repede cu prezența lui în vilă, i-au găsit un adăpost în demisolul ei. N-au întrebat niciodată de unde venea și al cui era. – Te uitai la vilă ca și când te-ai fi întors în sfârșit acasă dintr-un cumplit război. Asta ne-a plăcut.
– Da, da, ne-a plăcut, veni ecoul din direcția celorlalte două. În cea mai spațioasă încăpere a demisolului și-a amenajat un dormitor cum nu visase vreodată. Canapele, fotolii, măsuțe, paturi ușor uzate, sau doar demodate pentru gustul stăpânilor, au intrat în folosința lui exclusivă. Casa avea încălzire proprie, așa încât cel mai de jos nivel era și el primitor și destul de luminos. De două ori pe săptămână intrau pe poarta mare, încărcați ca două cămile, soții Evu. Așa-i strigau domnițele. N-a știut niciodată numele lor adevărat. Timotei presupunea că numele mic al doamnei bucătărese era Eva și cunoscând obiceiul domnițelor de a uniformiza totul, îi spuneau soțului Evu. Tot ce era necesar în casă, de la cuie la alimente, intra în atribuțiile domnului Evu. Nu mult după sosirea lui Timotei la vilă a fost încunoștințat de către una dintre Beby că: – De azi înainte vei prelua îndatoririle domnului Evu, pe lângă grija pentru grădină. – Da, da, au întărit celelalte două. O vecină vioaie și gureșă cu care s-a intersectat de câteva ori la cumpărături, bucuroasă că a întâlnit în sfârșit un intrus în acea cetate, de unde spre marea ei mâhnire nu venea nicio veste, i-a spus în grabă, aproape înghițindu-și vorbele, povestea celebrelor triplete, ţintuindu-l pe Timotei între două rafturi, enervată de nerăbdarea acestuia de a se îndepărta de sursă. – Sunt cea mai credibilă sursă în privința lor, locuiesc gard în gard cu ele. Uite, pe scurt, ce s-a întâmplat. Soții Barbu ajunseseră la o vârstă la care nu mai sperau să aibă copii. Dar și-i doreau. Au plecat în străinătate, nimeni n-a aflat unde și s-au întors cinci suflete. Tripletele erau bine păzite. Eu le mai vedeam prin micile spărturi din gardul viu. Generalul, obișnuit cu disciplina și secretul militar, nu lăsa să scape nimic în afară. Cum și ce se întâmpla în grădina lor era o taină bine păzită. Cineva le plimba pe fetițe la ore bine stabilite în curtea largă. O singură femeie, bucătăreasă și bonă în același timp, se bucura de încrederea totală a soților Barbu. În curtea și grădina casei lucrurile se întâmplau mereu la fel, neinteresante de aceea la privit și am abandonat spectacolul. Așa se face că noi toți am fost surprinși când le-am văzut în sfârșit pe cele trei fete. Erau domnișoare în toată regula, fuseseră la studii în străinătate, au absolvit Conservatorul la Paris. Dar acea primă apariție a fost șocantă de-a dreptul. Toate trei erau îmbrăcate în negru.
Părinții lor, care după câte am aflat după aceea, le vizitau des pe fete la Paris, și-au găsit acolo sfârșitul într-un accident de mașină. Armata s-a îngrijit de aducerea și înmormântarea lor în țară, în mare secret, așa cum și-ar fi dorit, fără îndoială, generalul. Și de atunci tripletele trăiesc aici, în casa asta mare, fără grija zilei de mâine, au moștenit mari averi de pe urma părinților, ai noroc că te-au primit în vila lor. Cum te împaci cu ele? Timotei și-a dus degetul la gură, sugerând vecinei că secretele acelei case vor rămâne şi de acum încolo de nedezlegat. Femeia i-a aruncat o privire nu numai dezamăgită, dar și disprețuitoare și a avut grijă să-l ocolească ori pe unde îl întâlnea. Deși plecat de mult la cele veșnice Generalul întronase o disciplină autoconsimțită de către cele trei locatare ale casei părintești. Zilele se desfășurau întotdeauna la fel. Dimineața devreme venea doamna Eva care pregătea micul dejun într-o bucătărie spațioasă la parterul casei, după care bucatele erau duse pe tăvi mari de argint în sufrageria, generoasă și ea de alături. În timp ce domnițele, cum le plăcea să li se spună, savurau micul dejun, doamna Eva aranja și aerisea dormitoarele, apoi pregătea prânzul din alimentele aduse de Timotei, ce vizita zilnic magazinele învecinate, dar și piața din centrul orașului, unde legumicultori din zone apropiate vindeau produse proaspete plăcute nu numai la gust ci și la privit. Nimic din ceea ce îi revenea ca obligație în acea casă nu i se părea greu de dus la îndeplinire, dimpotrivă, se simțea nu numai util dar și solidar cu acea zidire și cu ocupantele ei. Ştia că nu va face nicicând parte din familie, dar o susținea cu toate puterile lui, bucuros că-și găsise un rost și un loc în lume. Se obișnuise cu vorba puțină, avea în acest sens un bun antrenament exersat zilnic la orfelinat, iar discreția-i devenise și ea, acolo, a doua natură. S-a simțit de aceea de-al casei chiar de a doua zi a șederii lui în impunătoarea vilă. Domnițele erau taciturne, dar binevoitoare. În casă se vorbea puțin și se cânta tot timpul. La primul etaj, cu o largă deschidere, pe lângă cele trei dormitoare, ce fuseseră cândva camerele fetițelor, se mai aflau trei saloane, fiecare dotate cu câte un pian, la care Beatrice, Bianca și Briana cântau zilnic, la aceleași ore, ca niște studente conștiincioase în pregătirea unor mari recitaluri, ce nu veneau niciodată și nici nu și le doreau. Cântau pentru sufletul lor, dar și pentru că le intrase în obișnuință exercițiul îndelungat din vestitul Conservator parizian.
În afară de Timotei în casă nu călca picior de bărbat. – Doamna Eva în casa asta e interzis bărbaților, după cum se vede, mă mir că eu sunt tolerat aici. – Un singur bărbat în afara Generalului s-a bucurat de afecțiune între aceste ziduri groase. Eu nu l-am cunoscut, am aflat că-l chema Boris și că era un vestit violoncelist, iubitul din studenție al uneia dintre cele trei domnițe. Nu știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat celelalte două s-au substituit alesei fără ca Boris să-și dea seama. Apoi, pe nu știu ce căi, s-a aflat de acea înșelăciune, considerată astfel de către bărbat, care s-a și retras din relație, pentru că niciuna n-a recunoscut niciodată fapta. Au suferit însă toate trei, una, nu se știe care, pentru că avea sentimente puternice pentru violoncelist, celelalte două pentru că au fost oarecum demascate dar și pentru că și-au dat seama că le este imposibil să nu împartă între ele tot ce au, inclusiv un bărbat. Erau însă fiicele Generalului, corecte și loiale în forul lor interior, așa încât au hotărât să nu mai încerce niciodată o asemenea experiență. Câteodată mai vine pe aici un bătrân profesor de pian, ce aduce la înfățișare cu defunctul lor părinte și domnițele îl primesc cu vădită afecțiune, pe care de fiecare dată oaspetele o întoarce gazdelor, interpretând măiastru piese celebre spre desfătarea doamnelor. – Vorbiți frumos doamnă Eva. Cum? De unde? – Din cărți. Cele mai multe din biblioteca Generalului cu învoirea celor din casă. Într-adevăr în cabinetul Generalului mobila masivă de nuc era dominată de o bibliotecă, ce urca până aproape de plafon, adăpostind cărți din numeroase domenii, cu precădere tratate de istorie, dar și beletristică, albume de artă, serii complete ale unor reviste ce-și încetaseră de mult apariția, colecții de ziare îngălbenite de vreme. Deși mai mult cazonă la prima vedere, citind cotoarele cărților soldățește așezate în rafturi, cele mai multe după format, ceea ce dădea un aer sever întregii încăperi, șirul lor se întrerupea uneori, ca și când cineva ar fi mers cu un pas ștrengăresc pe alăturea de cadența ritmică bătută hotărât. Erau cărțile doamnei General, de dragoste, albume de artă decorativă, de cusături alese, reviste de modă, de cosmetică, dar și multe altele cu tematică religioasă, de care se sprijineau iconițe, cele mai multe sfințite la mănăstiri.
Timotei a intrat o singură dată în acea cameră, atunci când a fost rugat să înlăture o pată de igrasie ivită nu se știe când și s-o aducă la albul dominant al încăperii. Devenise om bun la toate, repara, zugrăvea, recondiționa mobilă veche, vopsea, era mai îndemânatec decât se știa, bucuros să se află în treabă, mai ales când rezultatul obținut aducea o lumină recunoscătoare pe obrazul domnițelor. Beatrice, Bianca și Briana erau mereu nedespărțite, cu aureole întrepătrunse, lipite parcă una de cealaltă precum în viața intrauterină, absolut identice. Nu doreau cu niciun chip să fie altfel. Părul șaten în tinerețe, acum împestrițat cu fire albe, îl purtau drept, lins, până la baza gâtului. Aveau haine de aceeași culoare și același croi, încălțări identice, făceau aceleași gesturi, erau toate una și aceeași Beby. Garderoba lor intra în grija doamnei Eva, care comanda, din timp, acolo unde se putea, câte trei, mereu câte trei articole din cele trebuitoare domnițelor Barbu. Cu același timbru vocal și același pas molcom, măsurat, nu știai niciodată cine te strigă, așa încât Timotei răspundea de fiecare dată „da, domniță” și se adresa lor în același fel. O singură dată s-a întâmplat că una dintre ele l-a somat să-i spună pe nume și Timotei, pe care-l trecuseră toate apele, stătea prostit în fața femeii, rugând-o să-l ierte că nu știe, dar dacă-i spune numele îl va ține minte tot restul vieții. S-a trezit brusc din acel coșmar, ușurat că în realitate nu l-a pus nimeni într-o asemenea rușinoasă încurcătură, dar le-a privit din acea dimineață cu patru ochi pe stăpâne, sperând să găsească un indiciu în mimica feței, în limbajul corpului care să le deosebească cu un zâmbet, cu o ridicare de sprânceană. Zadarnic! Apele vieții lor liniștite s-au tulburat într-o noapte atât de mult încât Timotei s-a simțit smuls dintre valuri și aruncat departe într-un pustiu, în care vedenii din viața lui spăimoasă de copil îl amenințau, înăbușindu-l.
Fragment din romanul „ Portret în penumbră”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2019
Referințe critice
ÎN CALEA DESTRĂMĂRILOR
Romanul „ Portret în penumbră” ( Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2019) de Maria Vaida-Voevod se înscrie pe apreciatele coordonate ale scrierilor anterioare ale autoarei „foarte bun povestitor, cu o marcă proprie originală” (Mircea Popa), explorând aspecte diferite de viaţă din rostogolirile cotidianului, aflat sub semnul neprevăzutului, adeseori potrivnic şi derutant.
Experienţa de viaţă a autoarei, ascuţitul spirit de observaţie şi abilităţile analitice, învecinate cu pshianaliza, se decantează într-o desfăşurare epică marcată frecvent de simboluri şi metafore cu mare forţă sugestivă (iedera de pe casă, sufocând ochiurile de lumină sau chiar bucuriile existenţei, tablourile cu păsări albastre, aspirând spre înalturi, dincolo de viaţa pământenilor, semnificaţia portretului în penumbră, ca o obsesie care-şi cere împlinirea etc.).
Faptul că scriitoarea dedică volumul nepotului Mihnea prefigurează oarecum subtilităţile formativ-educative ale romanului, în care sunt dezvoltate teme de mare actualitate (regretele tardive ale cuplurilor fără copii, angajaţi în competiţia alertă a vieţuirii, trăind în concubinajul destrămat prin dispariţia unuia dintre parteneri; drama ţâşnirii subconştientului debusolant, bântuit de furtunile sentimentale din tinereţe, tăinuite după căsătorie; tragediile accidentale ale unor familii fericite provoacă însingurarea partenerului supravieţuitor etc.). Acestor destine încercate, scriitoarea le opune rolul benefic al prieteniilor din tinereţe, sub semnul balsamic al continuităţii afective şi profesionale, al înţelegerii mature şi responsabile, ca soluţie salvatoare a destrămării fiinţei umane, confruntate cu labirintul existenţial.
Un incitant „exordium ex abrupto” narativ introduce cititorul în agitaţia vecinilor, salvatori ai Emmei, ameninţată cu o posibilă nenorocire, şi în hăţişul stărilor confuze ale eroinei, gestionate de prietenii (Victor şi Mara), care se străduiesc s-o scoată pe Emma din prăbuşirea fizică şi psihică suferită după decesul iubitului ei Petru, când „Prima săptămână de absenţă a celui rupt din tine e insuportabilă”(p.27).
Subiectul romanului se recompune din secvenţe care dezvăluie subtile realităţi ale relaţiilor interumane, extinzând spaţiul şi timpul rememorărilor din traseul existenţial a trei cupluri de prieteni din anii facultăţii, când „Ţesătura legăturii lor…i-a susţinut mereu: un balansoar legănându-se ocrotitor deasupra amărăciunilor de tot felul” (p. 26).
Împletind procedeul povestirii în povestire cu secvenţe narate retrospectiv, filtrate printr-un spontan flux al memoriei, pendulând între retrăirea sentimentală a ceea ce a fost şi realitatea dureroasă a prezentului, autoarea, cu certă vocaţie de psiholog, e preocupată de a descoperi cauzele care pot bulversa stabilitatea relaţiilor dintre oameni, fie în perimetrul prieteniilor trainice, ale familiilor tradiţionale, sau în cuplurile bazate pe afecţiunea neoficializată, aflate toate sub cupola hazardului.
Arhitectul Petru „ cu planşele lui” şi avocata Emma, „ cu dosarele ei” nu-şi găsesc răgazul de a-şi întemeia o familie tradiţională, ci trăiesc în concubinaj, fiecare la casa lui, într-o relaţie fugitivă, consfinţită de jurământul solemn rostit de ei în Catedrala Sfântul Petru din Roma. Treptat, ritmul alert al contemporaneităţii, boala tăinuită a bărbatului şi toate complicaţiile frecvente în confuza perioadă de tranziţie (cartierul rezidenţial proiectat de Petru şi escrocheriile partenerului său), fac ca „ prietenul cel mai bun să le devină telefonul, la care se documentau, vorbeau, postau imagini”, precum mulţi însinguraţi, care se amăgesc cu socializări virtuale. Abia confruntată cu sfârşitul neaşteptat al lui Petru, citindu-i jurnalul, care era o emoţionantă declaraţie tardivă de iubire a relaţiei lor, Emma înţelge că prinsă într-o „competiţie…un iureş general” şi-a neglijat viaţa personală, rostogolindu-se „ într-o cursă nebună, la capătul căreia o aştepta mult râvnitul trofeu: bani, notorietate, recunoştinţa celor salvaţi”(p. 34). Şocul plecării într-o altă lume a lui Petru îi aminteşte de greşelile ei (avortul), dar şi de rarele clipe frumoase pe care le trăiseră amândoi. Autoarea surprinde admirabil oscilaţiile acelor trăiri ale Emmei, când acuză, răbufneşte, acceptă şi se culpabilizează, sub teroarea regretului că a trecut pe planul al doilea adevăratele valori, care ar trebui să ne guverneze vieţile. După întâlnirea cu enigmatica femeie în doliu, care o abordează tendenţios, trezindu-i suspiciuni şi deformând imaginea celui iubit, tânăra simte nevoia evadării din lumea care parcă o sechestrase şi refuză mesajele telefonice şi de pe internetul monopolizat de adulţi şi copii, mai ales că facebook-ul a devenit o „falsitate generalizată”. Hotărâtă să-şi organizeze „viaţa altfel”, Emma evadează din tipicul zilelor, care-o tranformaseră într-un robot, şi pleacă la munte, în căsuţa lui moş Dumitru, unde frumuseţea peisajelor, liniştea locurilor, mentalitatea sănătoasă a muntenilor, privitoare la sensul vieţii şi al morţii, au efectul unei terapii aducătoare de echilibru pentru sufletul ei măcinat de numeroasele contradicţii nerezolvate.
Cuplul Victor- medic psihiatru şi profesoara Alma, se căsătoresc mai târziu, acceptându-se cu experienţa anilor care le-au adus înţelepciune şi echilibru. Hotărâseră să nu-şi strice armonia căminului cu dezvăluirea unor întâmplări sentimentale din trecutul lor. Cu toate acestea, liniştea familiei e spulberată în ziua când Alma suferise o „amnezie traumatică, cauzată de o puternică lovitură la cap” (p.114). Refăcând „filmul” , medicul pshiatru ajunge la concluzia că soţia lui fusese răvăşită de o ciudata reîntâlnire cu trecutul, mai ales când, adresându-i-se, ea pronunţase numele unui oarecare Gelu. Se pare că moartea într-un accident aviatic a unui „tip cu capul în nori”, probabil numit Gelu, ar fi clarificat enigma. Vacanţa terapeutică petrecută de soţi la Viena a confirmat că Alma se învăluise în „misterul, cel feminin, atât de cântat, rar înţeles şi poate niciodată descifrat cu adevărat” (p. 127). Femeia reacţionează ciudat în faţa circumstanţelor care-i reactivează trecutul, ţâşnind din acumulările dureroase ale subconştientului necontrolabil. Victor a înţeles că soţia lui a vibrat cândva în prezenţa ilustrului pictor şi decorator austriac Gustav Klimt, la a cărui monument funerar revine doar ea, depunând „trandafiri roşii ca focul”. Soţul ei a intuit abia atunci „viaţa afectivă a Almei dintr-un trecut în care el lipsea” şi, conştient de faptul că tăinuitele trăiri din tinereţe apaţineau altui timp şi altor circumstanţe, trece peste episodul confuz şi, înţelegând că toleranţa îi salvează căsnicia, încearcă „ să-şi menţină cât de cât echilibrul pe nisipuri mişcătoare” ale existenţei umane efemere (p. 137). Maria Vaida-Voevod îşi confirmă şi în această secvenţă disponibilităţile intuitive ale cauzelor care declanşează zbuciumul răvăşitor în sufletele sensibile, sugerând că doar clarificările aduc liniştea şi confortul psihic.
Preocuparea scriitoarei pentru descifrarea alor destine se centrează pe cuplul Adam – Evelyn, familie fericită şi prosperă, a cărei existenţă stă sub aceeaşi sabie a destinului. Deşi, în studenţie, fusese atras de Emma, pictorul Adam Cristea se căsătoreşte cu Eva- Evelyn, care-i oferea liniştea necesară mistuitoarei sale creaţii plastice, aducătoare de notorietate, înălţându-l profesional şi artistic. Personajul, admirabil construit, oferă prilejul înregistrării realităţilor vremii (părinţii „căpşunari” îi asigură fiului pregătirea, trăind apoi drama celor vârstnici şi bolnavi; infiltrarea serviciilor de spionaj, chiar şi prin microfonul montat în atelierul pictorului; hotărârea de a emigra în Occident, unde se bucură de apreciere ca inovator în arta plastică, realizându-se profesional, dar şi material; discuţiile liniştitoare cu soţia despre revoluţia informaţională, care-l cucerise şi pe fiul lor Patrick; enigmaticile însemnări din caietul de sală al expoziţiei organizate în ţară, îl tulbură, amintindu-i de Emma; impresionanta dezvoltare a oraşului studenţiei; vizita în satul Bunei, discuţia cu preotul (p.70) şi cu pustnicul aflat „departe de pofte şi de remuşcări” (p.77) se constituie în puncte de reper ale trăirilor pictorului. Sensibilitatea autoarei şi aprecierile picturilor, rivalizând cu ale unui critic de artă, decriptează mesajul tablourilor lui Adam, cu păsările care parcă „explorau şi locuiau partea nevăzută a lumii…erau albastre şi veneau de niciunde…” (p.51).
Împlinirile, fericirea şi liniştea familiei sunt întrerupte brutal de accidentul de maşină, în care pier soţia şi fiul pictorului. Autoarea radiografiază detaliat chinul remuşcărilor lui Adam pentru pierderea celor dragi, regretul amplificat pe fondul intens afectiv al revederii lucrurilor care-i amintesc de cei dragi, împlinirea datoriilor morale pentru cei dispăruţi, pasărea albastră întruchipând pentru el spiritul celor rămaşi sub crucea albă de marmoră, revenirea în „ţara de rezervă” şi izolarea de oameni, singurătatea şi suferinţele culpabilităţii reale sau inventate ale pictorului celebru confruntat cu vitregia destinului. A înţeles că „Viaţa, ca întotdeauna, nu se supune scenariului”(p.275).
Semnificaţia titlului acestui roman se descifrează spre sfârşitul volumului, când Emma, obsedată de imaginea venind înspre ea a unei siluete din vitrina magazinului, dar şi de ciudăţenia bărbatului cu pălărie din vecini, bântuită de singurătăţi şi de nelinişti ciudate, începe să-şi scrie gândurile într-un pseudojurnal, începând cu ziua de luni, apoi cu celelalte, până duminica, adresându-se imaginar acelui străin, amestecând realitatea cu visul, întâmplările din trecut cu cele prezente, alambicate cu trimiteri mitologice, cu simboluri, într-o revărsare de destăinuiri şi de surprinzătoare asocieri. Ca într-un joc al destinului, care părea a-şi cere o compensare, Emma îl urmăreşte pe misteriosul străin, îl vizitează şi rămâne siderată în faţa tabloului cu imaginea bărbatului care-o obsedase cu puţin timp înainte, a cărui îmbrăţişare doar schiţată, dar neconsumată, repeta parcă scena trăită de curând. Aşa l-a descoperit pe Adam, prietenul din studenţie, care recunoaşte că-i este dor de prietenii de altădată.
Întâlnirea lor ne convinge de faptul că viaţa îşi continuă lucrarea, că apropierea dintre oameni este condiţia supravieţuirii în calea destrămării, sugerând rolul terapeutic al adevăratelor prietenii din tinereţe, care, la vârsta maturităţii, dobândesc trăinicia ancorelor, conferind stabilitatea şi puterea de-a depăşi încercările vieţii, cu reluarea vechilor preocupări, precum activitatea profesională a Emmei sau noua etapă de creaţie a lui Adam.
Un personaj complex este Timotei, crescut în regimul dur al unei case de copii, şi care se schimbă când este tratat cu înţelegere şi-şi găseşte un rost în familia generalului Barbu, care decedase, lăsând în urmă tripletele moştenitoare.
În ciuda unor interesante coincidenţe din scenele finale, romanul transmite mesajul constructiv al efectului benefic al prieteniilor de durată, dar şi rolul revigorant al terapiei prin muncă. Abia acum aflăm că femeia în negru era iubita investitorului, că „sinuciderea” lui Petru, măcinat şi de un cancer galopant tăinuit, de neînţeles pentru Emma, era de fapt o crimă pusă la cale de cei doi impostori pentru a se disculpa în ancheta demarată, transferând pe cel decedat toată vina.
Frecvent, romanul împleteşte epicul cu decantări lirice, monologul cu dialogul, reuşite descrieri de natură cu starea psihică a personajelor, dezvăluind talentul scriitoarei în formulara impresiilor despre mesajul tablourilor pictate, dar şi în formularea unor cugetări cu largă valabilitate:„…o prietenie întinsă pe decenii nu-şi desface nodurile marinăreşti uşor (p.26); „…prietenii sunt păsări rare, nu-i goni, nu pustii cuibul” (p.39); „Şansa le surâde celor cu mintea pregătită” (p.49) etc.
Ca şi în alte scrieri ale Mariei Vaida -Voevod, preocuparea pentru limbajul adeseori pitoresc, adecvat conţinutului, se confirmă şi prin măestria îmbinării dialogului cu naraţiunea, a alternării stilului direct cu cel indirect, într-o apreciată armonie epică, interesantă şi reconfortantă pentru cititorul fidel.
Livia Fumurescu
Alba Iulia Cultural An II nr. 16 – 2020
Volumul „Portret în penumbra” al Mariei Vaida-Voevod,apărut la Editura Risoprint,Cluj-Napoca,2019,este un roman despre dragoste,prietenie şi încredere având ca personaje exponenţiale un trio simbolic: un arhitect (Petru),un pictor (Adam) şi un doctor (Victor),fiecare dintre ei iubind şi fiind iubiţi,într-un moment al vieţii lor, de o femeie ,Emma, care-i depăşeşte prin complexitatea, sublimul şi tăria sentimentelor.
Numele alese de autoare au rezonanţe biblice ce ne duc cu gândul la început de lume. Petru (Kefa-piatră,baza pe care Isus şi-a întemeiat religia,Adam( primul om),Emma( =Eva-prima femeie), Victor(victoria,reuşita),care reconstruiesc, simbolic, în miniatură, o întreagă lume: Petru o întemeiază,Adam o înfrumuseţează iar medicul Victor o îngrijeşte.
Deasupra tuturor se situează avocata Emma,un suflet complex cu ascunzişuri şi luminişuri neaşteptate şi cu un dar al Logosului întemeiat,care,- aşa cum spunea cândva Blaga-avea „vocaţia ardelenească de a-şi duce gândul până la capăt”.
Romanul are o intrigă poliţistă, cu repercusiuni majore în sufletul pesonajelor. Aparenta sinucidere a soţului ei îi povoacă Emmei o criză de încredere post-mortem în acesta, ce nu i-a împărtăşit eventualele necazuri avute, cunoscute – crede ea –de prietenii lor, care preferau să păstreze tăcerea. Descumpănită pentru un timp Emma găseşte tăria de a nu-şi pierde speranţa în aflarea adevărului,investigaţiile ducând în final la aflarea criminalului care i-a ucis soţul,descoperindu-se astfel că acesta a fost victima unei crime nu a unei sinucideri şi că nici prietenii nu i-au înşelat încrederea.
Autoarea utilizează cu pricepere tehnica povestirii in povestire, relatând aventurile existenţiale ale unor personaje enigmatice ca Timotei sau moş Dumitru, cel care semăna cu Sfântul Petru.
Scriitura este modernă, cu alternanţe de planuri ce glisează sau se întrepătrund,cu amestec de realitate şi vis,predominând analiza psihologică şi explorarea în adâncime a eului pesonajelor. […]
Alba Iulia Cultural An II nr. 16 – 2020
ION TODOR
Am postat pe pagina mea de Facebook o fotografie cu Mama, la fântână, într-o iarnă cu zăpezi mari. O artistă de mare talent, dar, excepţie!, şi citită şi cu tăria de a medita, m-a întrebat: „Domnule Scorobete, cum se face că toate mamele seamănă intre ele! M-a izbit asemănarea cu mama mea! Doamne…”
Eu am cunoscut-o pe mama doamnei Maria Vaida-Voevod, o ţărancă trudită, copleşită de vârstă şi de necazuri, senină.
Acesta e conţinutul romanelor Mariei Vaida-Voevod: omenirea trudită, copleşită de vârstă şi de necazuri, dar şi cu ferestre de seninătate, mama noastră, a tuturor.
Nimic idilic, nimic sămănătorist, totul de un realism crud, aş zice, pentru că şi realismul s-a tot estetizat şi el cu vremea, de un realism nud, post-modern. Maria Vaida-Voevod nu înfrumuseţează cu nimic realitatea, dar nici nu o urâţeşte cu nimic, două ispite simetrice cărora puţini le rezistă. Viaţa pe care o explorează şi aproape brutal şi cu nesfârşită gingăşie ne-o restituie nu ca literatură, ceea ce înseamnă viaţă prelucrată, fotoshopată, ci drept ceea ce e: viaţă.
În romanele Mariei Vaida-Voevod ne întâlnim cu destine, şocante, banale, dezastruoase, împlinite, retezate, în umbră, în penumbră, în soare. Personajele acestor romane nu sunt nişte acte de identitate ci destine.
Şi o însemnare pentru Condica de impresii: Într-o vreme în care gustul pentru lectură e în cădere dramatică, romanele Mariei Vaida-Voevod se pun de-a curmezişul fluxului general: se citesc cu sufletul la gură, dintr-o răsuflare.
Maria Vaida-Voevod e un romancier de o forţă uluitoare.
Miron Scorobete