Mai devreme cu un gând
Poeme
Poeme pentru mama
Misivă
Ţi-am trimes, măicuţă, carte
te-ntrebam de una, alta
de ţi-e locul cu verdeaţă
de ţi-e dor de ceea viaţă…
N-ai răspuns.
Erai plecată la cules,
în Carul Mare.
Tot în zori te culci şi-acum?
Tremurai de dimineaţă,
în roua de pe colină,
înălbind fuior de nor
Să fi fost străvechi hrisov?
Ori lumină din lumină?
Lasă raza să-i ating
Şi-apoi vină ce-o să vină.
Caron
Dormi şi nu-mi vezi chipul, mamă.
Ceasul rău îmi bate-n tâmplă.
Dintre câte mi se-ntâmplă,
nu-i nimic de pus pe rană,
nu-i nimic de pus în ramă.
Mi-a sleit pe-obraz mirarea.
M-a uitat chiar şi uitarea.
Şi-am rămas zălog în vamă,
Pân-o trece cel cu luntrea,
Dincolo de rău şi bine,
Pân-la marginea de sine.
Ofrandă
Am fost cu tine-n şezători,
torceam din fir vechea poveste
cu prunc şi mamă – o făptură,
Ne-am regăsit pe-o arătură.
În adăpost de fân şi grâu,
m-ai dat în dar pământului,
cu-n icnet ce-l ştiam demult.
De aceea nici nu m-au durut
prea mult în astă lume
nici vorba rea, nici fapta laşă.
Durerea ta – o albă faşă
mi-e sabie şi scut !
Nimb
Îţi cunosc, mamă, broboada.
Îţi ştiam chiar şi broboana,
ce-ţi înroura obrazul.
Unii sunt nimbaţi de raze,
precum sfinţii din icoane.
Tu mereu, doar de sudoare,
străluceai.
Nu-ţi mai văd
de-o vreme raza.
Unde să-mi aşez privirea?
Te-oi căta în sărătura
lacrimei ce-mi umple ridul.
Doar acolo şi în gândul
bunul si nemărginitul
ţi-e lăcaşul, ţi-e măsură.
Verde
Aburi lăptoşi
mângâie-o coamă de deal.
Tremură huma
sub copita de cal.
Verdele-şarpe
suie-n tulpina de măr.
Doar tu rămâi albă
în gândul meu din iarnă,
uitată ninsoare,
cernită mustrare.
Şezători
Din satul tău de sub pământ,
cu şezători în lunga iarnă,
deşiră ghemul, Ariadnă,
să te găsesc, să te cuprind.
Te-oi veşnici într-un surâs.
Te-oi murmura într-un colind.
Alint
Ţi-e aspră mâna, mamă
alintul tău mă doare
pe-obraz simt arătura,
sălbatec ger şi-arsura
atâtor veri uscate.
Când dorul mă îneacă
mă culc pe pat de mirişti.
Ciulinii, mărăcinii,
amirosind a tine,
îmi spun că mai exişti
în ţărna nevăzută,
dar umedă şi caldă,
catifelată taină,
a bobului de grâu.
Doină
Din părinţi ne creşte grâul.
Din bunici pădurea, codrul.
Din străbuni ţara şi dorul
de părinţi, bunici, străbuni.
Aplecaţi peste preaplinul
brazdei de pământ străine
visăm doina, visăm pâinea,
aburind în poala mamei.
Doar norocul de ne-ar ţine
până mâine,
până mâine!
Dau samă
Plătesc pentru viaţa-mi.
Dau samă.
Izbăvită de toate, apoi,
O pot lua de la capăt.
Mai naşte-mă o dată
mamă.
Voi crede doar în arginţi
încercaţi întâi în dinţi,
în vorba rotundă, albă
primenită de prima zăpadă,
în jurământul cast
unde-aş vrea să adast pe vecie.
Aş plăti oricâtă simbrie
într-o casă a ta, doamne,
curată, fără căinţă,
aş plăti c-o nemăsurată credinţă.
Preţul e altul,
aud din înaltul ceresc.
Plătesc pentru viaţa-mi.
Dau samă.
Şterge-mi lacrima,
mamă.
De deochi
Apără-mă, mamă, de deochiul lumii.
Potopiţi în blid, cărbunii,
tălmăcesc ciudat cuvinte.
Cu blesteme tăinuite,
m-a ţintit într-o aripă,
vânător de-amar şi dor.
Rana ta de-acolo-i, mamă,
dar nici n-ai băgat de seamă,
printre-atâtea suferinţi,
că ai una înflorită
din maci roşii şi din spini.
Trup mi-ai fost în altă lume.
De mă laşi printre străini,
leagă-mi firul roşu-n păr,
că-s vânat luat la ochi
de iubit şi de deochi.
Nu mă vedeai
De-o vreme lumea mea
ţi-era străină, mamă.
Te-mpleticeai printre zile şi nopţi.
printre fii şi nepoţi.
Încurcai morţii cu vii,
casa ta cu cele străine.
Vroiai să pleci,
dar, poate, ţi-aminteai de mine.
Deşi chiar mila îţi sleise
din ochi cu căutări piezişe.
Nu mă vedeai, nu ne vedeai
grăbeai spre gura ta de rai
împuţinată, fără grai.
Dealul din suflet
Cel mai adesea te-aşezai pe prag,
cu blidul pe genunchii osteniţi.
Striveai dumicatul în dinţi
gândind la pământul din deal.
Dealuri bătute an de an,
cu pasul mic, grăbit, îngândurat,
sunt fără noimă acum
pustii şi reci.
Din câte brazde-ai răscolit,
cu una doar
ţi-e trupu-nveşmântat.
Dar tot pe-un deal.
Pe unde nu mai treci.
Lacrimă înflorită
Încovoiată ca un cal de povară,
îţi purtai desaga prin lume,
măicuţă,
flămândă uneori
de multe ori desculţă
duceai merinde altora,
îndestulată doar c-o rugăciune,
cu gândul dus în ceea lume,
în care un răzor ţi-era liman.
Să-ţi fie locul cu verdeaţă.
Să te mângâie-o dimineaţă,
cu prima rază-aprinsă în ochi.
Şi lasă lacrima dincoace,
pe malul meu.
Ţi-o voi întoarce înflorită,
mamă.
Dealul Crucii
Cu pruncii de mână,
cu sapa pe umăr,
urcai dealul crucii
mamă.
Pământu-i o rană,
despicat de tăişul
gândului tău fierbinte,
că rodu-i aleanul
casei tale,
şi focul şi apa.
Adânc, în măruntaiele humei,
scrii gândul acesta,
cu sapa.
Copii-ţi dorm lângă brazdă.
Tu fără odihnă,
decât apa mai trează,
încovoiată dureros,
înaintai, înaintai…
Tu singură şi cucii,
strigându-şi pustiul,
târziu pe dealul crucii.
Albă vecie
Zăpada ţi-e firesc veşmânt.
Atât de curată la gând,
în faţa Domnului stai dreaptă,
măicuţă.
Doar eu aplecată pios,
peste-o piatră de prisos,
hotărnicind între lumi,
strâng o lacrimă în pumni
şi-o trimit ziduri să spargă.
În zadar, vecia-i largă.
Nu te-ajunge, nu te doare,
nu te sapă, nu te apasă,
roua ierbii de acasă.
Rugă
Pământ românesc mă iartă,
nu ţi-am spus pân-acum
nici un cuvânt de iubire.
De vină-s măreţia ta
mirosind a tămâie,
şi sărăcia vorbelor mele.
Smerită mi-apropii de tine genunchii
şi-ţi spun:
semeni cu mâinile mamei,
brăzdate şi negre.
E tot ce-mi vine-n minte acum.
Dar altar, din lutul tău, îmi sunt
mâinile mamei.
Mă întorc la casa mamei
Mă-ntorc la casa mamei,
călcând pe urmele paşilor mei
de copil.
Şi pentru că nu mai încap în ei
merg în vârful picioarelor.
E chiar mai înţelept aşa, altfel
cine ştie ce bucurie,
părăsită la cotitura drumului,
aş trezi
cine ştie ce dorinţă uitată
m-ar trage de mânecă.
Îmi spun:
chiar dacă-i greu de păstrat echilibrul,
e mai bine să mă-ntorc
în vârful picioarelor,
la casa mamei.
Familie
Iartă-i, Doamne, pe robii tăi
Ion, Vasile, Gheorghe, Ludovica
Copii, părinţi împart frăţeşte
aceeaşi brazdă.
Voi veni în curând şi eu,
mamă,
la sânul tău albit.
Leagănă-mă, mereu, leagănă-mă
te-oi ruga,
s-adorm orfan de vise şi dorinţi
în poala ta,
ca pruncul de demult,
neştiutor, neîntinat,
ascuns în oase de părinţi.
Balsam
Ca un cuib părăsit,
Casa ta intră încet în pământ.
Piatră şi lut te urmară.
Doar blidul cel vechi,
uitat pe o grindă sub scară,
mustind de gâu încolţit,
amiroase a an nou, pârguit.
Îţi legăn amintirea, mamă.
Într-un balsam de rozmarin o-nvălui.
La sân ca pe un prunc o ţin,
şi-i cânt de miere şi pelin.
Doar ei mă-nchin.
Doar ei.
(Din volumul de poeme Mai devreme cu un gând, Editura Multipress International, 2008, București)
După volumul în proză „Pedepsiți din generozitate”, apărut în 2005, Maria Vaida-Voevod ne cucerește acum prin volumul de versuri „Mai devreme cu un gând. Poeme”, apărut la Editura Multi Press Internațional, București, în anul 2008. Tematica poemelor se circumscrie motivului horațian „labuntur anni”, căci ca și în oda poetului latin, „în apriga fugă se spulberă anii și-n van orice rugă”. Structurat în două părți volumul reunește poezii lirice de o intensă vibrație, care se limpezesc în comunicarea cu un interlocutor, apropiat sufletului poetei, bântuită de neliniștile aduse de trecerea ireversibilă a timpului. Sub semnul acestei rostogoliri, prin vremuri și vreme, stau versuri care dezvăluie un întreg univers poetic. Poemele Mariei Vaida-Voevod se nasc din nevoia mărturisirii care să-i aducă echilibrul și pacea sufletească, prin decantarea unei largi palete de experiențe, a unei vieți interioare, intense și răscolitoare.
Partea a doua a volumului se dezvăluie din generic – „Poeme pentru mama”, topind în creuzetul iubirii și recunoștinței, sentimente filiale de o emoționantă amplitudine față de ființa care ne-a dat viață. […] Merită a fi apreciată dezinvoltura cu care autoarea procesează materialul lexical evitând formele banale sau plate de exprimare a stărilor sufletești, conferind cuvintelor, în context, neașteptate valențe expresive, fie cu rigorile limbii literare, fie cu firescul și cu savoarea limbii vorbite. […] Se cuvine a remarca arta diversificării moderne, pe care poeta o stăpânește pe deplin. […] Melancolia ca stare sufletească dominantă în volumul de poeme „Mai devreme cu un gând” nu alunecă în patetism ieftin, ci se armonizează emotiv prin dilatarea universului poetic împletind fondul cu forma. Poemele Mariei Vaida-Voevod sunt expresia unor experiențe sensibile general-umane, care se comunică afectiv într-o formă abstractă.
Livia Fumurescu, Orașul, nr. 2/2009
Picurând galben de toamnă în suflete
Radu Vida
Este cel puțin nesăbuință să încerci să deslușești tainele unui gând. Și acesta ascuns într-un titlu de volum de versuri! Și cu toate acestea, nu mă pot abține: „Ai venit mai devreme cu un gând,/ cel niciodată rostit,/, de-atâtea ori în mine rotunjit,/ nezămislit din plămadă de vorbe./ Prunc nenăscut, legănat sub frunte,/ te-a amăgit o dalbă dimineață;/ aici la mine-i zi/ dar mai târziu cu o viață”. Nu mă pot abține, zic, să mă-ntreb dacă poemele adunate de Maria Vaida-Voevod – Mai devreme cu un gând – sunt rodul unor lungi cizelări sau o repede izbucnire a viersului la anii maturității.
Autoarea a mânuit o viață cuvântul, dându-i înțelesuri noi, când în reportajul de radio, când în roman. Sonorizând datele implicațiilor cuvântului bine temperat, autoarea uită că: „Eram o mândră mânză./ Coama-mi flutura nebună pe șesuri/ vălurind ca marea./ Jăratec mâncam/ în nopți cu lună plină…” (Lună plină) dar, totodată, știe că: „Ne-a petrecut amiaza/ și umbra-i mai prelungă,/ un clopot bate-n dungă/ vecernii vor veni./ Pieziș privim în urmă./ La zdrențuita zi./ Iluzii tremurânde/ rămase dintr-o vară/ le-om risipi uium/ prin morile de fum.” (Vecernii)
Regăsiri. Risipind. Și iarăși regăsind clav vechi, pe iubiri noi: „Cum să te numesc?/ în ce cuvânt să te îmbrac?/ În care dintre vorbele mele/ te-ai simți în largul tău?/ Ți-oi spune cântec./ Nu orice fel de cântec,/ ci corindă/ și-am să te-aștept/ în fiecare seară/ să mă bântui/ cu toate clopotele”. (Corindă)
Arareori îngăduie firea să potrivești două titluri pentru o singură carte. încerc, totuși: Verde de vară târzie. Și-un supratitlu: În ieslea vremii. Și asta pentru că: „Întârzie vara pe umeri fragili,/ ne mai credem nebuni,/ ne mai credem copii…/ Iluzii de bine și cald/ adunăm în zile ce scad./ Întoarce-mă cu-n anotimp înapoi/ și apără-mă de ceață!/ Îți promit cocorul plecat/ și pasul meu îngenunchiat,/ la marginea verii târzii”.
Două titluri. Două lumi. Ce nasc speranțe. Și-omoară iubiri. Abia atunci, picurișul de toamnă se cuibărește în albul iernii. Tăceri: „Aburi lăptoși/ mângâie-o coamă de deal,/ tremură huma/ sub copita de cal./ Verdele șarpe/ suie-n tulpina de măr./ Doar tu rămâi albă/ în gândul meu de iarnă,/ uitată ninsoare,/ cernită mustrare”. Și totul este sau ar trebui să fie ca la începuturi: „Zăpada ți-e firesc veșmânt./ Atât de curată la gând,/ în fața Domnului stai dreaptă, măicuță…”
Iar dacă o să citiți toate poemele o să deslușiți mai multe. Și prag de gând, și flori, și cânt de nai, zbucium de vânt și balsam.
De Rai. Ca viersul-dar al doamnei Maria Vaida-Voevod.
