Mai devreme cu un gând

Poeme

 

Poeme pentru mama

 

Misivă

Ţi-am trimes, măicuţă, carte

te-ntrebam de una, alta

de ţi-e locul cu verdeaţă

de ţi-e dor de ceea viaţă…

N-ai răspuns.

Erai plecată la cules,

în Carul Mare.

Tot în zori te culci şi-acum?

Tremurai de dimineaţă,

în roua de pe colină,

înălbind fuior de nor

Să fi fost străvechi hrisov?

Ori lumină din lumină?

Lasă raza să-i ating

Şi-apoi vină ce-o să vină.

 

Caron

 

Dormi şi nu-mi vezi chipul, mamă.

Ceasul rău îmi bate-n tâmplă.

Dintre câte mi se-ntâmplă,

nu-i nimic de pus pe rană,

nu-i nimic de pus în ramă.

Mi-a sleit pe-obraz mirarea.

M-a uitat chiar şi uitarea.

Şi-am rămas zălog în vamă,

Pân-o trece cel cu luntrea,

Dincolo de rău şi bine,

Pân-la marginea de sine.

 

 

Ofrandă

 

Am fost cu tine-n şezători,

torceam din fir vechea poveste

cu prunc şi mamă – o făptură,

Ne-am regăsit pe-o arătură.

În adăpost de fân şi grâu,

m-ai dat în dar pământului,

cu-n icnet ce-l ştiam demult.

De aceea nici nu m-au durut

prea mult în astă lume

nici vorba rea, nici fapta laşă.

Durerea ta – o albă faşă

mi-e sabie şi scut !

 

Nimb

 

Îţi cunosc, mamă, broboada.

Îţi ştiam chiar şi broboana,

ce-ţi înroura obrazul.

Unii sunt nimbaţi de raze,

precum sfinţii din icoane.

Tu mereu, doar de sudoare,

străluceai.

Nu-ţi mai văd

de-o vreme raza.

Unde să-mi aşez privirea?

Te-oi căta în sărătura

lacrimei ce-mi umple ridul.

Doar acolo şi în gândul

bunul si nemărginitul

ţi-e lăcaşul, ţi-e măsură.

 

 

Verde

 

Aburi lăptoşi

mângâie-o coamă de deal.

Tremură huma

sub copita de cal.

Verdele-şarpe

suie-n tulpina de măr.

Doar tu rămâi albă

în gândul meu din iarnă,

uitată ninsoare,

cernită mustrare.

 

Şezători

 

Din satul tău de sub pământ,

cu şezători în lunga iarnă,

deşiră ghemul, Ariadnă,

să te găsesc, să te cuprind.

Te-oi veşnici într-un surâs.

Te-oi murmura într-un colind.

 

Alint

 

Ţi-e aspră mâna, mamă

alintul tău mă doare

pe-obraz simt arătura,

sălbatec ger şi-arsura

atâtor veri uscate.

Când dorul mă îneacă

mă culc pe pat de mirişti.

Ciulinii, mărăcinii,

amirosind a tine,

îmi spun că mai exişti

în ţărna nevăzută,

dar umedă şi caldă,

catifelată taină,

a bobului de grâu.

 

Doină

 

Din părinţi ne creşte grâul.

Din bunici pădurea, codrul.

Din străbuni ţara şi dorul

de părinţi, bunici, străbuni.

Aplecaţi peste preaplinul

brazdei de pământ străine

visăm doina, visăm pâinea,

aburind în poala mamei.

Doar norocul de ne-ar ţine

până mâine,

până mâine!

 

 

Dau samă

 

Plătesc pentru viaţa-mi.

Dau samă.

Izbăvită de toate, apoi,

O pot lua de la capăt.

Mai naşte-mă o dată

mamă.

Voi crede doar în arginţi

încercaţi întâi în dinţi,

în vorba rotundă, albă

primenită de prima zăpadă,

în jurământul cast

unde-aş vrea să adast pe vecie.

Aş plăti oricâtă simbrie

într-o casă a ta, doamne,

curată, fără căinţă,

aş plăti c-o nemăsurată credinţă.

Preţul e altul,

aud din înaltul ceresc.

Plătesc pentru viaţa-mi.

Dau samă.

Şterge-mi lacrima,

mamă.

 

De deochi

 

Apără-mă, mamă, de deochiul lumii.

Potopiţi în blid, cărbunii,

tălmăcesc ciudat cuvinte.

Cu blesteme tăinuite,

m-a ţintit într-o aripă,

vânător de-amar şi dor.

Rana ta de-acolo-i, mamă,

dar nici n-ai băgat de seamă,

printre-atâtea suferinţi,

că ai una înflorită

din maci roşii şi din spini.

Trup mi-ai fost în altă lume.

De mă laşi printre străini,

leagă-mi firul roşu-n păr,

că-s vânat luat la ochi

de iubit şi de deochi.

 

Nu mă vedeai

 

De-o vreme lumea mea

ţi-era străină, mamă.

Te-mpleticeai printre zile şi nopţi.

printre fii şi nepoţi.

Încurcai morţii cu vii,

casa ta cu cele străine.

Vroiai să pleci,

dar, poate, ţi-aminteai de mine.

Deşi chiar mila îţi sleise

din ochi cu căutări piezişe.

Nu mă vedeai, nu ne vedeai

grăbeai spre gura ta de rai

împuţinată, fără grai.

 

Dealul din suflet

 

Cel mai adesea te-aşezai pe prag,

cu blidul pe genunchii osteniţi.

Striveai dumicatul în dinţi

gândind la pământul din deal.

Dealuri bătute an de an,

cu pasul mic, grăbit, îngândurat,

sunt fără noimă acum

pustii şi reci.

Din câte brazde-ai răscolit,

cu una doar

ţi-e trupu-nveşmântat.

Dar tot pe-un deal.

Pe unde nu mai treci.

 

Lacrimă înflorită

 

Încovoiată ca un cal de povară,

îţi purtai desaga prin lume,

măicuţă,

flămândă uneori

de multe ori desculţă

duceai merinde altora,

îndestulată doar c-o rugăciune,

cu gândul dus în ceea lume,

în care un răzor ţi-era liman.

Să-ţi fie locul cu verdeaţă.

Să te mângâie-o dimineaţă,

cu prima rază-aprinsă în ochi.

Şi lasă lacrima dincoace,

pe malul meu.

Ţi-o voi întoarce înflorită,

mamă.

 

Dealul Crucii

 

Cu pruncii de mână,

cu sapa pe umăr,

urcai dealul crucii

mamă.

Pământu-i o rană,

despicat de tăişul

gândului tău fierbinte,

că rodu-i aleanul

casei tale,

şi focul şi apa.

Adânc, în măruntaiele humei,

scrii gândul acesta,

cu sapa.

Copii-ţi dorm lângă brazdă.

Tu fără odihnă,

decât apa mai trează,

încovoiată dureros,

înaintai, înaintai…

Tu singură şi cucii,

strigându-şi pustiul,

târziu pe dealul crucii.

 

Albă vecie

 

Zăpada ţi-e firesc veşmânt.

Atât de curată la gând,

în faţa Domnului stai dreaptă,

măicuţă.

Doar eu aplecată pios,

peste-o piatră de prisos,

hotărnicind între lumi,

strâng o lacrimă în pumni

şi-o trimit ziduri să spargă.

În zadar, vecia-i largă.

Nu te-ajunge, nu te doare,

nu te sapă, nu te apasă,

roua ierbii de acasă.

 

Rugă

 

Pământ românesc mă iartă,

nu ţi-am spus pân-acum

nici un cuvânt de iubire.

De vină-s măreţia ta

mirosind a tămâie,

şi sărăcia vorbelor mele.

Smerită mi-apropii de tine genunchii

şi-ţi spun:

semeni cu mâinile mamei,

brăzdate şi negre.

E tot ce-mi vine-n minte acum.

Dar altar, din lutul tău, îmi sunt

mâinile mamei.

 

 

Mă întorc la casa mamei

 

Mă-ntorc la casa mamei,

călcând pe urmele paşilor mei

de copil.

Şi pentru că nu mai încap în ei

merg în vârful picioarelor.

E chiar mai înţelept aşa, altfel

cine ştie ce bucurie,

părăsită la cotitura drumului,

aş trezi

cine ştie ce dorinţă uitată

m-ar trage de mânecă.

Îmi spun:

chiar dacă-i greu de păstrat echilibrul,

e mai bine să mă-ntorc

în vârful picioarelor,

la casa mamei.

 

Familie

 

Iartă-i, Doamne, pe robii tăi

Ion, Vasile, Gheorghe, Ludovica

Copii, părinţi împart frăţeşte

aceeaşi brazdă.

Voi veni în curând şi eu,

mamă,

la sânul tău albit.

Leagănă-mă, mereu, leagănă-mă

te-oi ruga,

s-adorm orfan de vise şi dorinţi

în poala ta,

ca pruncul de demult,

neştiutor, neîntinat,

ascuns în oase de părinţi.

 

Balsam

 

Ca un cuib părăsit,

Casa ta intră încet în pământ.

Piatră şi lut te urmară.

Doar blidul cel vechi,

uitat pe o grindă sub scară,

mustind de gâu încolţit,

amiroase a an nou, pârguit.

Îţi legăn amintirea, mamă.

Într-un balsam de rozmarin o-nvălui.

La sân ca pe un prunc o ţin,

şi-i cânt de miere şi pelin.

Doar ei mă-nchin.

Doar ei.

 

 

(Din volumul de poeme Mai devreme cu un gând, Editura Multipress International, 2008, București)