Vica

Era întâia dată când ieşea, la câteva luni de doliu adevărat după o femeie, a cărei evocare o sperie şi o emoţionează în acelaşi timp. Banca cenuşie, ce părea o prelungire apridvorului bisericesc i se pare o binecuvântare. Se aşază oftând pentru prima dată bătrâneşte, adânc, din toţi rărunchii. Plânge tăcut.

-Lacrimile femeilor sunt numărate de Dumnezeu. Astăzi se odihneşte, e zi de Duminică. Vi le şterg eu. Nu v-am mai văzut pe-aici, aţi venit de curând la Roma?

-Sunt aici demult, de foarte mulţi ani, dar vin pentru prima dată la biserică.

-Înseamnă că v-aţi putut duce necazul singură, noi aici ne mai alinăm una pe alta, pe mine mă cheamă Lucreţia, ca pe mama, şi-s la muncă de cinci ani. Dumneata?

-Eu sunt, adică am fost profesoară, se scuză Ana realizând că întrebarea se refereala cea, sau cei pe care-i îngrijeşte.

-Pe aici mai vin şi alte profesoare şi inginere, lucrează la o fermă de vaci, de la cinci dimineaţa până seara. De acolo o cunosc pe Vica. Astăzi ne-am adunat aici pentru ea. Nu-i ştiţi povestea?!

Îmbrăcată provocator, într-o poziţie voit lascivă, Vica fixa într-un mod profesionistuşa barului. Prima noapte într-un local nou nu e cea mai bună afacere, dar la vechiul locera prea cunoscută. Aceiaşi bărbaţi, mereu aceiaşi. Îi încercase pe cei mai mulţi dintre ei, rezultatul nu era cel aşteptat. Pe mâncare, haine, farduri se duceau cei mai mulţi bani, chirianu era mare pentru magazia ce-o împărţea cu alte trei fete, dar ceea ce putea trimite acasă la cei doi copii era neîndestulător. Visul ei era să câştige atât, încât să aibă propria ei cămăruţă: magazie, bucătărie, ce-o fi, cu un pat în care să-şi poată aduce clienţii. Prin boscheţi, pe scândura băncii din parc, dacă n-o vede carabinierul, ce-şi face rondul prin apropiere, era greu, foarte greu, avea urme pe spate, pe piept, semne ale simţurilor scăpate din frâu, refulaţi, maniaci, perverşi, pentru ea erau doar surse de bani, răbda orice gândind la familia ei nenorocită, atât de departe acum, atât de departe.

Avea puţin peste douăzeci de ani, nu ştia deloc ce e în lumea mare, dar vroia să scape de sărăcie. „Nu voi mai răbda de foame niciodată, nici eu, nici ai mei, în vecii vecilor,orice-ar fi”. Grajdul lipit cu un amestec de pământ şi bălegar, văruit alb, le ţinea de cald vara şi de frig iarna, dar se înghesuiau unul într-altul şi noaptea trecea, vara ieşeau la soare, iarna prin pădure după lemne, munceau prin sat pentru mâncare, dar Vica visa altcevapentru copiii ei: cizme îmblănite de iarnă pentru toată failia în primul rând, carne o dată pe lună dacă sar putea şi desigur pâine în fiecare zi. Băieţii erau mici, nu mergeau la grădiniţă,n-avea cu ce-i încălţa şi nici mâncare să le pună în buzunare. „Nu-i pot vedea cum se uită în gura celorlalţi, mi se rupe sufletul. Mă duc la muncă în străinătate, cu naşa la grajduri, mă descurc cu vacile ştii bine”. Bărbatul, tânăr şi el, şomer de ani buni, ce să zică, n-a oprit- o, dar se temea pentru ea, nu i-a spus niciodată că-i frumoasă, dar ştiau amândoi de ce semai uita unul, altul, într-un anumit fel la ea. Aşa şi cu cei de la ferma de vaci, dezlănţuiţi în porniri greu de ostoit. „Banii ăştia de aici, îi faci într-o seară, două, trei, cu ce ai”, i-a spus o femeie mai trecută prin viaţă. „Pe mine nu mă ia nimeni că m-aş duce fuguţa”. Naşa

a ridicat din umeri, „nu ştiu ce să zic, e rău şi aşa şi altfel, fă ce crezi că-i mai bine pentrutine şi ai tăi”.

A comandat o bere şi o cafea, uşa se deschide şi se închide mai des, bărbaţii unii obosiţi, alţii porniţi pe băutură, se împrăştie prin colţurile încăperii, câţiva se aşază pe scaunele înalte de la bar. Doi clienţi au venit însoţiţi de femei, nu par să fie profesioniste, îşi zice Vica, până acuma-i prea puţină mişcare, n-am ales bine, noaptea asta-i pierdută, mai vedem mâine. Nu se ridică să plece, mai are câteva sorbituri de bere, dar oricum ar trebui să patruleze în jurul localului şi mai departe, dar are o insuportabilă durere de picioare şi afară-i o răcoare umedă, lipicioasă. Cere o cafea, aprinde o ţigară şi zâmbeşte ademenitor spre vecinul, ce nu şi-a ridicat ochii din paharul lui de când a venit, dar mânaridicată imperativ din când în când era semnalul altui rând, al câtelea, nu mai ştia nici el.Vica a pierdut şi ea şirul paharelor date peste cap de bărbat, era o pradă din ce în ce mai uşoară, sosise momentul să acţioneze. Îi atinse ca din întâmplare coapsa şi nu-şi retrase piciorul nici la privirea întrebătoare, dar pâcloasă a bărbatului. Apoi se scuză ca şi cum şi-ar fi dat seama că nu e el cel căutat. Vecinul îi înlănţui mijlocul şi-şi aşeză capul pe umerii ei. Era trist. A greşit alegerea. Ăştia plâng după mai multe pahare, n-ai ce face cu ei? Seextrage cumva din îmbrăţişare, vecinul se lăsase pe ea cu toată greutatea, ca şi când ar fi vrut să-i transfere ei, sau oricui altcuiva apăsarea, pe care nemaiputând s-o suporte, şi-oanestezia cu licori tari. O lăsă să se prelingă pe lângă el, îşi sprijini capul pe masă şi cu degetul arătător făcu semn celui din faţa sa că mai e loc de un pahar, două. Vica se hotărâ să se retragă. Înaintă încet spre ieşire legănându-şi provocator şoldurile. Inutil. Închise uşa dezamăgită, îşi îndreptă ţinuta şi o porni soldăţeşte la drum. Era aproape de magazia ei,mirosea a ploaie, cerul era negru, aşa-l vedea prin lumina de un gălbui şters a felinarelor stradale, începu să alerge, dar ploaia a fost mai rapidă, o potopi în câteva secunde. Se opri să-şi scoată un fular din geanta mică de umăr, când se simţi smulsă de pe trotuar şi îmbrâncită într-o maşină ce oprise în parcarea, pe care abia acum o recunoscu, trecuse de multe ori prin ea, câteodată chiar cu gândul să agaţe pe cineva. Întinsă pe scaunele maşinii, o furgonetă, şi-a dat seama după ce a fost abandonată în acelaşi loc, din care fusese smulsă ca o buruiană, posedată sălbatic, dar mai ales cu o ură, pe care n-o mai întâlnise la oasemenea intensitate, se apăra bezmetic cu mâinile spunând tot timpul: stop, stop, cu glas din ce în ce mai scăzut pe măsură ce simţea între dinţii încleştaţi strecurându-i-se un obiectascuţit, apoi cu aceeaşi forţă fu aruncată din maşină, gest însoţit de o înjurătură, groasă, soioasă, aşa percepu învelişul sonor al vorbelor, înţelesul nu-l ştia, nici timbrul vocii răguşit, hârâit, nu-i mai rănise vreodată urechile. Îngrozită duse mâna la gură, spre a-şi elibera respiraţia ţinută în frâu, de spaimă, în tot acel asalt sălbatic, când un triunghi ascuţit, umezit cu salivă şi apă, îi îmblânzi pentru o secundă durerea trupului umilit mai mult decâtpermitea ea însăşi, oferindu-l la tarabă ca pe o marfă. Erau bani mulţi, mult mai mulţi decât primea de obicei, înfăşuraţi într-un mod ciudat. Îi ascunse în sutien, îşi aranjă îmbrăcămintea şi-o luă la fugă desculţă, cu pantofii în mâini, cu stropii de ploaie săraţi brăzdându-i obrazul încă schimonosit de frică.

A zăcut două zile în magazia închiriată, mereu cu faţa la perete, refuzând mâncarea şi orice fel de explicaţii, cu pledul tras până sub bărbie. Copiii ei încălţaţi în cizme îmblănite, cu pâinea şi laptele pe masă, îi cutreierau somnul vindecător.

S-a întors la bar dar n-a mai fost primită. Ea nu avea un „peşte” al ei, nu împărţea cu nimeni ceea ce câştiga, dar asta nu putea dura la nesfârşit. „Vrei să acţionezi pe cont propriu ieşi afară în frig şi ploaie”, pentru răcoare vara şi căldurică iarna se plăteşte”. Aveau şi prostituatele fiscul lor. Vica nu se putea opune, dar nici să se supună orbeşte nu dorea. A ales strada, cea periferică, desigur, cele bune fuseseră demult luate în stăpânire. Ştia cănici aici nu va scăpa de „protectori”, cei mai mulţi de-ai ei, de-acasă, spera însă să amâne cât mai mult sclavia, să mai adune nişte bani apoi să se întoarcă de unde a venit, lăsând în urmă coşmarul. Bărbatul ei o ştia la ferma de vaci, cu naşa, care, ce-i drept, a dat din colţ în colţ când a vrut aşa, mai degrabă din politeţe să vorbească despre munca lor acolo: „Nu mă mai suna, n-avem timp de telefoane, o să-ţi spună Vica totul”. Dar ea era hotărâtă sănu-i spună nimic, mai ales că în ultimele convorbiri a simţit că el nu numai că bănuieşte, ci chiar ştie adevărul, dar îl ocolea, ca pe o bubă urât mirositoare, peste care aşezi pansamentul fără a o curăţa. Vorbeau despre copii, despre ce-au făcut cu banii primiţi, le era mai bine tuturor, acolo, acasă, despre ei doi, aşa, ca pereche, nu aduceau vorba niciodată, se despărţeau trişti, cu aceeaşi urare din partea lui. „Ai grijă de tine, Vică, ai grijă, că lumea-i rea şi nu ştii ce te aşteaptă dincolo de prag. Ai grijă. Şi-om mai vedea”.

Era încă somnoroasă deşi se sculase mai târziu decât cele două colocatare. O luă pe jos spre cartierul mărginaş, agale, dar reveni repede la mersul legănat, ademenitor, era în timpul programului, flutură din plete şi-şi dezgli provocatoare bustul. Bărbaţii întorceaucapul, dar nu erau interesaţi de ofertă. Îşi cumpără ceva de mâncare şi se refugie pe o bancă lăturalnică, într-un părculeţ liniştit. Ţipete de copii, râsete, dojeni părinteşti se amestecauîntr-un torent năvalnic de dor. „Ne putem juca şi noi”, i-a spus zâmbind îngăduitor unbărbat de vârstă mijlocie, îndesat, dar cu ochii râzători, blând, nespus de blând. „Dacă mă laşi să te leg de bancă, îţi dau banii ăştia”. Vica începu să râdă prosteşte, nu-l credea, „ai cătuşe” îi spunea printre hotote, „îţi place jocul dar altfel”, „n-am” şi se lăsă buzunărit înhohotele tot mai sonore ale fetei. Într-un buzunar interior al hainei pipăi un teanc gros de bancnote. Îşi retrase repede mâna, poate vroia să-şi bată joc de ea şi să-i însceneze vreunfurt, îl primi din nou, părea un părinte rătăcit din părculeţul copiilor, poate chiar un bunic dornic de nepoţi, ce nu mai veneau, ori poate doar un om în care dormea un copil întârziat,oricum nu era periculos, n-avea cătuşe, nici vorbă, dar era dispus să plătească pentru o joacă de copii, târgul i s-a părut de acceptat. „Întâi banii”, i-a spus vrând să verifice dacănu cumva era vorba de-o farsă. Deşi era tânără şi doar de vreo doi ani plecată de-acasă, întâlnise mulţi ciudaţi, acesta însă cu cererea lui i se păru cel mai puţin periculos. Îşi dusemâinile la spate, peste speteaza băncii şi aştepta. Râzând bărbatul scoase dintr-o borsetă un rotocol cu bandă transparentă de lipit şi-i imobiliză mâinile, legându-le strâns una decealaltă, apoi le fixă de speteaza băncii. „Acum roagă-mă să te dezleg”, îi sugeră cu acelaşi zâmbet îngăduitor bărbatul. „Ai fost o fetiţă neascultătoare, ţi-ai primit pedeapsa, cere-ţi iertare”. Făcu întocmai copilărindu-se. „Bine, dar să nu mai faci”. Fu eliberată imediat şi bărbatul suflă uşor, răcoros peste urma legătorii, aşa cum alini o rană uşoară pe braţul copilului. Apoi o salută şi se îndepărtă, lăsând-o pe Vica puţin uimită, dar bucuroasă pentru câştigul atât de uşor obţinut. Se ridică să plece şi ea în direcţia opusă, când se auzi strigată.

„Dacă ţi-a plăcut, ne jucăm şi mâine”. Vica îşi văzu de drum, apoi brusc se întoarse să întrebe ora, dar bărbatul dispăruse.

Înainte de a se aşeza cercetă cu atenţie locul. În spatele băncii, foarte aproape de ea, recunoscu un arbust cu frunze lucioase, ascuţite. Le simţise agăţându-i-se în păr atunci când fusese legată de spetează. „Ăsta-i locul, urmele benzii de lipit se mai vedeau încă”. Se aşeză mulţumită şi aştepta uitându-se nerăbdătoare în telefon. Verifica ora. N-ofixaseră, dar se gândi că bărbatul nu trecuse chiar întâmplător prin părculeţ în după amiaza de ieri. Atunci îşi termina treburile zilei, ori poate era un tabiet ieşitul în natură şi jocul cu mâinile legate la spate şi nici ora n-o fi fost întâmplătoare. Zarva ce răzbătea până la ea era mai intensă, se apropia sfârşitul de săptămână, lumea-şi dădea drumul, lepăda haina strâmtă, de lucru, şi-şi potrivea pasul după anotimpul galben, melancolic, ce se înstăpânea încet, dar sigur, lumina era mai limpede, curăţată de ploi calde. Era pace în lume. Vica se simţea, după foarte mult timp, împăcată cu sine, cu viaţa ei. O fi liniştea dinaintea furtunii. Un tunet bubui ca din senin, venea de departe, „e semn de vreme grea”, îşi zise fata şi-şi adună în grabă şervetul întins pe genunchi, ce i-au servit şi astăzi de masă pentru prânzul uşor, mestecat ca de fiecare dată repede, nu era ipostaza în care îi plăcea să fie văzută, mâncatul din poală nu avea nimic atrăgător. Îşi scutură firimiturile de pe pantalonul scurt şi strâmt, roşu, luminând de departe şi porni grăbit înspre un micchioşc, pe care-l detectase ieri în drumul spre întoarcere. Rămăsese fără ţigări, nu se putea fără ele, iuţi pasul. Simţi pe umăr o atingere, rece, de gheaţă. Sări în lături, întorcând în acelaşi timp prevăzător privirea în spate. Bărbatul cu ochii râzători, acelaşi de ieri, o ademenea cu un cornet mare încărcat cu câteva straturi suprapuse, colorate, de îngheţată. „Am adus desertul”, spuse în loc de salut şi-o luă de braţ. Au trecut de chioşc,mergeau într-un ritm alert, bărbatul o ferea de eventuale atingeri cu trecătorii, păreau antrenaţi într-o cursă cu o miză ce nu trebuia ratată. „Ştiu un loc bun”, i-a spus, când însfârşit Vica s-a oprit neînţelegând de ce şi mai ales unde se grăbeau. S-au oprit sub unpod şi s-au aşezat pe o movilă verde, aspră la şezut. Bărbatul şi-a întins cavalereşte vesta uşoară de pânză şi Ana-i mulţumi surăzând. Nu era obişnuită cu politeţurile, dar învăţa uşor, îşi întinse picioarele, o dureau tălpile, nu se aşteptase la un marş, tocurile înalte îi săgetau glezna. Cercetă distrată locul. Părea un teren abandonat, cu mult pietriş, cu o barieră ce nu se mai ridicase demult, părea plantată acolo total nepotrivit. Începu să se neliniştească şi-l privi atent pe bărbatul ce-şi sprijinise coatele în iarbă şi privea cerul.Zâmbea, dar parcă altfel decât ieri, era mulţumit şi în acelaşi timp într-o aşteptare nervoasă. La privirea uşor alarmată a fetei răspunse cu un gest amuzant de prestigitator. Închidea şi deschidea mâna, până când într-adevăr, într-un mod neaşteptat rotocolul miccu bandă de lipit i-a înconjurat arătătorul. Vica s-a liniştit. Cunoştea jocul. „N-avembancă”. „Uite-o”. Sprijinită de barieră cu mâinile la spate aştepta. „Întâi banii”, spuse pe un ton autoritar fata. Îi părea rău că bătuse atâta drum, măcar să nu fi fost degeaba. Treibancnote îi fură îndesate în buzunarul pantalonului scurt. Merita oboseala! Întinse mâinile în lateral, urmând sfatul bărbatului şi se lipi de scândură ca de o cruce. Cu o iuţeală, pecare nu i-ar fi bănuit-o şi pe care o descoperi cu uimire, ba chiar cu o uşoară teamă, alungată imediat de surâsul larg al celui din faţa sa, fu legată vârtos în lung, în lat şi oblic,

cu straturi suprapuse de bandă. Bărbatul se învârtea în jurul ei cu un mers ce nu-l maivăzuse, ţopăia rânjind, înjurând grohăit. „Era el. Omul cu furgoneta!” Începu să urle din nou şi din nou, ţipăt de animal prins în capcană implorând ajutor. „Cere iertare”, hârâia călăul cu o ură ce nu-l încăpea, îi ieşea pe ochi, pe gură, saliva, lovind-o sălbatic cupietre. Fata gemea din ce în ce mai slab, implorând iertare.

-N-a auzit nimeni strigătele fetei, rănile i-au provocat o hemoragie mortală. Mă mir că nu-i ştiţi povestea, ziarele au scris zile la rând despre crimă. Lucreţia îşi puse mâinile în poala rochiei, era din nou ţăranca sfătoasă de pe laviţa casei părinteşti.

-Cazul a fost analizat şi din punct de vedere psihiatric, interveni o altă femeie dingrupul tot mai numeros ce-o înconjura pe noua venită. Păreau un stol de păsări oprit într-omargine de lume pentru o necesară odihnă apoi din nou la drum, unul obositor, până la liman. „O fi una dintre profesoarele de la grajduri”, îşi zise Ana.

-Monstrul, criminal în serie, a mai atacat şi alte prostituate, care însă au scăpat cu viaţă. Se credea un justiţiar, crucificarea era semnătura sa.

-Un neputincios, interveni o tânără. Mi-a povestit cineva, care s-a salvat, că le promitea bani mulţi dacă se lăsau legate, când victimele cereau iertare le domina total, dispunea de viaţa lor, se credea Dumnezeu. Sunt sute, mii, poate chiar zeci de mii de femeitinere batjocorite în toate felurile, cele mai multe au crezut că vin să câştige o pâine şi au intrat pe mâna unor brute, de aici, de acasă, ori de prin vecini, ce le vând şi le cumpără ca pe o marfă şi câteodată, aşa, ca să-şi dovedească bărbăţia, le mai iau şi viaţa.
Era prea mult pentru o singură zi. Ana se smulse din mijlocul femeilor şi intră grăbită în biserică. Aprinse o lumânare gândind la Vica. Nu se putea ruga, poate acasă. Se retrase uşor, prevenitor spre a nu tulbura liniştea tămăduitoare pentru cei mai mulţi. Va reveni poate şi ea, cine ştie, şopti Ana, îndepărtându-se încet de lăcaşul, ce se întomna şi el, îngăduitor cu clipa, cu veşnicia.

(Fragment din romanul Badanta, Editura Risoprint, 2016, Cluj-Napoca)