Buletin de ştiri

Cu un icnet Zamfir îşi îndreptă trupul pe scaunul cu mătasea roasă şi ruptă, sprijinindu-şi picioarele, îndepărtate unul de celălalt, pe parchetul cândva lucios, acum şters, împrumutând parcă cenuşiul târşâitului zilnic al papucilor din postav. Aparatul de radio, pe care tocmai îl repara îi alunecă din braţe. Păienjenişul firelor din măruntaiele lui luciră o clipă în lumina slabă, ce se furişa printre cele două cârpe arse de căldura aproape insuportabilă din burgul, în care se izolase de oamenii cunoscuţi cândva şi care-i deveniseră potrivnici, hăituindu-i amintirile şi somnul. În jurul scaunului zăceau abandonate, la întâmplare, alte aparate de radio, acoperite de praful gros, atotstăpânitor, în încăperea care era în acelaşi timp bucătărie, sufragerie şi dormitor. Dormea pe o uşă veche, pe care foştii locatari o înlocuiseră cu una nouă, din stejar, dar n-au mai apucat sau n-au catadicsit s-o şi scoată din cameră. O abandonaseră culcată pe podea, după uşa cea nouă. Zamfir o acoperi cu hainele lui nefolosite de ani de zile şi din care, după ce le adăugă un palton larg, încropi o saltea. În încăpere se afla şi o canapea în bună stare, dar bărbatul se obişnuise cu dormitul pe uşă. Era mai aproape de podea, nu se putea răni dacă ar fi căzut din pat, cum se mai întâmplase. Uneori se dezechilibra din senin. Cădea pe loc drept în desele lui plimbări pe străzile din vecinătate, nu ştia de ce şi cum, iar când se ridica de la pământ se mira foarte. Erau scurtcircuitări ale minţii. Buimac mulţumea celor care-l sprijineau, săltându-l de pe trotuarul uneori ud de ploate, alteori îngheţat. Se rănea, desigur, în cădere. Cel mai adesea la cap. Întinse mâna până la scaunul din vecinătate şi apăsă butonul de pornire al aparatului de radio, singurul care scăpase de la dezmembrare. Precum un copil, curios să afle ce se ascunde în măruntaiele unei jucării, Zamfir desfăcea şi refăcea aparate de radio. Era un mod de abandon. Gânditul la cum şi ce să apropie pentru ca firele acelea să aibă în final un sunet, îi distrăgea atenţia de la nefericirea zilnică. Trăia singur, umilit şi sărac, de aceea supărat pe întregul univers. Nimeni şi nimic nu scăpa judecăţii lui plină de ranchiună, spusă cu năduf de se întâmpla foarte rar, să vorbească cuiva. Oamenii fericiţi, ori măcar mulţumiţi, pentru că fericirea, nu-i aşa, nu intră în meniul zilnic, sunt buni cu semenii lor, cei nefericiţi dimpotrivă. N-au tras cartea norocoasă. Aşii i-au ocolit mereu. Zamfir nu-şi găsea nici o vină pentru pustietatea din juru-i. Bilanţul vieţii lui era subţirel, nu-l mulţumea. I-a lipsit şansa, întâmplarea, care pe unii-i propulsează pe te miri ce poziţie nemeritată. Fusese un muzician înnăscut. Sortit dirijoratului. Cu toate acestea rămăsese mereu în gloată, cum îi plăcea să-i spună orchestrei, în care cântase până nu demult la contrabas. E drept că nici el nu-şi alesese instrumente-vedetă, vioara şi pianul. Contrabasul l-a ales pe el în lipsa altcuiva. Orchestra avea nevoie de acest instrument, omul, adică Zamfir, se percepea pe sine mai mult ca o anexă a lui. „Nu prelungirea instrumentului asta-i altceva”, explica Zamfir colegilor lui în vreo pauză din interminabilele ore de repetiţii. Nu prea avea auditoriu. Posac şi mereu nemulţumit, nu atrăgea atenţia nimănui. De fapt bărbatul nici nu-şi dorea apropiaţi. Sentimentul, ce-l manifesta în relaţia cu ceilalţi, era mai ales dispreţul. Îşi apropiase singurătatea în mod voit. Se pensionase pe caz de boală. Una neurologică. Nu pronunţa niciodată denumirea bolii, ori mai degrabă nu dorea să vorbească despre desele scurtcircuitări ale minţii, ce-i alterau orele zilei, ori ale odihnei şi aşa goale ori pline de coşmaruri.

„Douăzeci şi patru de vaci, enunţa crainicul uşor amuzat o ştire, menită să încheie buletinul de prânz, au fost oferite, de către un fermier din Kenya, celui mai puternic preşedinte din lume în schimbul fiicei sale”. Nu merită, mormăi Zamfir, fii serios nene! Îţi iei o năpastă şi mai şi plăteşti gras. Ţineţi caprele şi oile, bea-ți laptele!” Trase şi el o duşcă mare de cafea neagră şi amară şi desfăcu cu degetele-i îngălbenite al doilea pachet de ţigări, din ziua aceea. Era în grafic cum se spune. Ibricul de cafea era pe jumătate gol, iar caseta cu ţigări tot pe acolo. Fuma patruzeci pe zi şi bea un litru de cafea. Mânca puţin şi prost. Banii nu-i prisoseau, aşa încât îşi fixase priorităţile. Mîncarea era pe ultimul loc. Câteodată gătea. Destul de bine. A doua, ori a treia zi, însă, i se lehămisea de ceea ce preparase. Uneori uita să mănânce. Foamea nu-l chinuia aproape niciodată, dar fără cafea şi ţigări nu-şi putea imagina viaţa de zi cu zi. Şi nici fără radio. Se trezi întrebându-se dacă era misogin ori ba. N-a stăruit asupra gândului. Femeile nu l-au interesat prea mult. Le dispreţuia. „Bate vântul sub zulufii ridicoli, fie blonzi, ori mai întunecaţi”. Scăpase de beleaua însurătorii. Mai bine. „Ce să împarţi din leafa unui instrumentist cu altul, mai rău, cu alta, o gură largă, neostoită, mestecând de-a valma zdrenţe şi tinichele, mă rog, altcneva ar spune: haine şi bijuterii, treaba lui!” Din când în când îşi mai ostoia poftele cărnii cu câte o profesionistă, luată de pe drum, de pe centură, cum se zice. Comanda o repriză scurtă şi o executa fără entuziasm, dar nici cu scârbă, întotdeauna însă cu ochii închişi. Nu vroia s-o vadă pe cea de sub el. „Saltea jegoasă”, mormăia printre dinţi la despărţire, întinzând grăbit banii. Fetele n-auzeau vorbele bărbatului. Luau repede banii grăbind spre ieşire. Nici casa, nici omul nu prezentau încredere. Deşi avea grijă să se protejeze de eventuale urmări scârboase, Zamfir acorda toaletei de după, o minuţioasă atenţie. Se spăla apăsat şi îndelung şi se jura „gata, ăsta-i utimul act din această comedie proastă!”. Dar nu se ţinea niciodată de cuvânt. „Un rău necesar”, îşi spunea de fiecare dată, scuzându-se pentru slăbiciunea ce-l scotea din tipicul şi ritmul unei vieţi cenuşii dar previzibilă şi calmă. Vroia să-şi molfăie pensia cât mai mulţi ani. Era răzbunarea lui contra semenilor sănătoşi. „Să muncească fraierii pentru mine vreme cât mai îndelungată”. Nu mai cânta. De fapt nu-i plăcuse în mod deosebit contrabasul, ba dacă stă să se gândească nici muzica, aşa în general, nu i-a adus cine ştie ce mulţumiri. „O lălăială-i toată existenţa noastră. De unde atâta ritm şi rimă. Nici într-un caz nu vin din interiorul nostru. Totul ne e impus. Muzica de marş şi cea funebră ne însoţesc mai ales. Dănţuim cum ni se cântă, ori mai degrabă cum se bate tactul. Aşa ca acum!” Zamfir simţi sute de ciocănele lovindu-i tâmpla. Iar m-apucă! Să mă arunc pe pat, de-o fi să-mi pierd cunoştinţa, măcar să nu cad prea de sus. Dar nu, nu se întâmplă nimic grav. O uşoară amorţeală a mâinilor şi picioarelor îl încurcă două-trei minute, apoi totul reintră în normal.

Rămase culcat şi închise ochii. O orchestră, poate chiar a radioului, se gândi Zamfir, umplu încăperea cu armonii învăluitoare pentru oricine înafara bărbatului încolăcit chinuit în jurul unei perne cândva, demult, albă. „Prost, prost, cântaţi ca nişte cizme!”, izbucni cu voce tare, apăsând cu violenţă butonul aparatului ce se rostogoli cu zgomot pe podea. Bătăile din peretele învecinat dădeau seamă că şi dincolo de el nervii erau întinşi la maximum. „Da, ştiu, e oră de somn. Pentru cine poate dormi, pentru larve şi moluşte!” Se ridică precaut încercând să-şi mai ţină echilibrul. Cu o mână pe speteaza scaunului de lângă pat îşi apropie cu cealaltă bastonul, proptit de perete, undeva, în apropiere. Era mai mult o măsură de siguranţă bastonul, nu chiar o necesitate. Sau poate era absolut obligatoriu în situaţia lui. Haite de câini vagabonzi îi dădeau târcoale, mai ales în apropierea unor parcuri. Astăzi nu se va aventura prea departe de casă. Era o zi înăbuşitoare. Va căuta umbra de pe strada opusă celei în care locuia. „Faceţi, obligatoriu, zilnic, o mie de paşi”, îi spusese, pe un ton ce nu permitea  replică, doctorul. „Altfel într-o zi nu veţi mai putea să vă ridicaţi din pat. În situaţia Dumneavoastră care, după câte mi-aţi spus, locuiţi singur ar fi o adevărată dramă”. „Dramă e viaţa mea din fiecare ceas, plină de privaţiuni şi lipsită de orice bucurie”, oftă Zamfir împingând cu cotul uşa de la intrare. N-o închidea niciodată. Nu numai că nu se temea de vreun hoţ, dar se chiar amuza la gândul marii surprize ce i-ar fi provocat-o unui răufăcător încăperea. Să n-ai chiar nimic de luat, după toate precauţiile de a nu fi văzut intrând fraudulos în ultima cameră de la parterul unei case, altfel, situată ultracentral?! „Aşa-ţi trebuie!” îl mustră în gând, jubilând la gândul reuşitei farse, „Ce farsă?! Viaţa lui e o farsă, o farsă proastă, o farsă neinspirată”, repetă la fiecare pas cu care înaintează, prelingându-se pe lângă zidurile negre, prăfuite, umbroase la ora aceea din zi. Făcuse doar cincizeci de paşi când simţi nevoia unei opriri. Copertina de deasupra intrării, în dreptul căreia adăsta, îl apăra ca o umbrelă generoasă. Se aşeză pe ultima treaptă, după ce-şi puse tacticos un ziar în scop de protecţie. Ai fi zis că n-a văzut în viaţa lui un fir de praf, după felul în care se proteja de murdăria din juru-i. Respiră uşurat şi-şi îndreptă privirea peste drum, unde o terasă de vară era scena pe care se desfăşurau tot felul de întâmplări ridicole. Oameni, mai ales tineri, se întâlneau, râdeau, „îmi închipui ce prostii spun, le sună apa în cap ăstora, se ţin de mână pe căldura asta, Doamne, ce transpiraţi vor fi fiind în palmă, dau pe gât nenumărate pahare cu apă, limonadă, bere şi ce-o mai fi fiind în sticlele rotofeie de pe masă. Nişte paraziţi! Bine că n-avea copii. Ăştia te usucă de bani. Nu pot respira fără ei. Îi şi risipesc cu aceeaşi naturaleţe cu care se mişcă. Ba-i mai şi pierd!”, mormăie Zamfir şi-un nod greoi şi cleios îi subţie răsuflarea. Emoţia îi furnică mădularele. Picioarele încep a-i tremura, iar mîna strânge bastonul, ca pentru a-şi asigura trupul împotriva unei căderi presimţite. Privirea-i rămâne fixă, turnată în betonul de sub masa din colţul terasei. Un sul de hârtie, care după cum se putea desluşi destul de bine în soarele torid lumina acel colţ, părea să fi fost răsucit din bani, legaţi trainic cu ceva, sfoară ori elastic, dar bani, desigur bani. Şi nu puţini!, îşi miji ochii bărbatul, umezindu-şi buzele uscate. Tânărul, ce se odihnea pe scaunul sub care zărise comoara, nu dădea semne că s-ar fi grăbit undeva. Zamfir era însă hotărât să nu-şi părăsească postul şi dacă cel de la masă n-ar fi ridicat hârtiile abandonate, se credea îndreptăţit să intre în posesia lor. Va aştepta cât trebuie. O femeie, încărcată cu sacoşe, îşi făcu loc pe lângă el, aruncându-i o privire plină de dispreţ. „Să blochezi o intrare, dacă nu eşti chiar moş şi nici pe moarte”, i se părea o obrăznicie fără margini. Zamfir îşi mută repede privirea de la obrazul schimonosit de reproşul tăcut al femeii şi o îndreptă cu disperare spre terasă. Banii erau tot acolo iar tânărul plecase. Se ridică brusc, cu o viteză ce-l ului grozav şi a pornit-o glonţ spre masa rămasă, doar pentru un răgaz foarte scurt, liberă. Claxoane, înjurături, gesturi uşor de interpretat, i-au însoţit trecerea. Ţinea bastonu ridicat, aşa cum văzuse că fac nevăzătorii, dar n-a păcălit pe nimeni. Privirea aprigă, aţintită spre ceva anume, era prea vie şi sugestivă. Omul se grăbea nevoie mare şi ce dacă încurca pe toată lumea şi desigur poliţistul nu-i prin preajmă. „O fi şi el undeva la umbră”, se autolinişti bărbatul după ce ajunse cu bine pe partea cealaltă. Urcă în salturi; „ia, uite, doamne de ce-i sunt în stare picioarele!”, sări cele câteva scări şi se duse glonţ la masa cu pricina. Ceru o sticlă cu apă plată. Mică să fie, preciză pe un ton ferm.

– Bine, bine, îi răspunse plictisit chelnerul.

Cu piciorul adânc îndoit sub scaun, aduse încet, încet şomoiogul în faţa lui, dar nu prea departe de piciorul mesei. Aici era în siguranţa cercului său vizual. Se uită distrat la vecini. Nimeni nu-i dădea atenţie. Îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi lăsă să-i cadă batista. „Of, of” se văita, aplecându-se s-o ridice. Sub învelişul ei, banii-i ardeau degetele. „Numai de n-aş leşina! S-ar găsi imediat un binevoitor să mi-i ia!” După grosimea teancului, prada nu era de lepădat. Îl scotea din sărăcie pentru o lugă perioadă de timp. Socotea totul în cafea şi ţigări. O nebunie! Visase astă npapte o murdărie, o balegă mare lăfăindu-se la intrarea în casa, la parterul căreia locuia. S-a trezit înfuriat pe vagadondul care se uşurase ca un animal în faţa uşii sale. Nu era prima dată când îl umilea în halul acesta. S-a dumirit repede că visase şi s-a întors bucuros pe partea cealaltă trăgându-şi pătura aspră, soioasă, peste cap. Nu vedea prea bine, de aceea îi plăcea mai ales cenuşiul din camera cu perdeaua mereu trasă. Lumina îi provoca reacţii dureroase. Unghiul din care privea Zamfir lumea înconjurătoare, era mereu îngustat de privirea sa mijită, mioapă. „Dar ce bine văd în depărtare!” se felicită Zamfir pocnindu-şi degetele şmechereşte. L-a iertat chiar şi pe vagabondul nesimţit, ce-i confunda uşa cu o latrină. Chemă chelnerul şi plăti. Împinse anevoie scaunul, îl potrivi chiar, apropiindu-l mult de masă, apoi ajutându-se de baston se îndreptă, mimând şchiopătatul, spre ieşire. Soarele-i ardea creştetul dar nu-l simţea. Mult mai fiebinte, arzându-i buzunarul, era prada pe care cu inteligenţă o acaparase. Jubila!

În noaptea aceea somnul l-a ocolit. Planurile, în legătură cu destinaţia ce urma s-o dea banilor, l-au ţinut treaz şi i-au făcut o mică gaură în buget. Orele acelea au însemnat un pachet de ţigări şi un sfert de litru de cafea. Dar ce importanţă mai avea acum?! „Mare pagubă”, râse detaşat de toate micile lui probleme zilnice, ce până mai ieri păreau capitale. „Ce caraghios am  fost!” Amâna număratul banilor. Ţinea sulul în faţa sa, pe pat, şi încerca să-l transforme în pensii. „Vreo cinci, zicea într-o doară, poate chiar şapte”, completa satisfăcut. Trecu aşa o săptămână. Zamfir desfăcea şi refăcea aparate de radio, fuma şi bea cafele. Uitase de sfatul medicului privind plimbarea zilnică. Nu-i păsa. Într-o seară se gândi că ar fi bine, totuşi, să ştie câţi bani găsise. I-a întins pe pat şi i-a numărat. Erau chiar zece pensii mititele, precum a sa. Dăduse lovitura! I-a pus la păstrare în sertarul noptierei. Pe plic a scris: „pentru zile negre”. „Bine spus, se autoaprobă bărbatul, pe lângă zile cenuşii, ca acestea pe care le suport, mai sunt unele întunecate rău, în care personajul principal e doctorul. Poate veni. Am cu ce-l întâmpina!” Stătea încuiat bine, cu zăvorul tras, acum avea ce pierde, se proteja de nechemaţi. „Dar dacă erau falși, contrafăcuţi banii găsiţi? Au fost aruncaţi, intenţionat, în ultima clipă dinaintea unei razii, despre care falsificatorii au aflat de la cine ştie ce sifonar din poliţie? E foarte plauzibilă ipoteza”, se înspăimântă Zamfir. Zona era cunoscută ca fiind a valutiştilor. Poliţia îi mai deranja, din când în când, uneori doar pentru a-şi lua tainul. Se uită spre sertarul pe care scrisese într-un cuvânt copilăresc, seif. Nu-l mai amuza nimic din ceea ce era legat de banii găsiţi. „Iată-mă-s într-o capcană. Cel mai bine ar fi să-i rup bucăţele şi să-i arunc. Dar dacă-s buni?!” Cum să afle? La colţul străzii era un magazin cu de toate. Nu va risca personal. Îl va ruga pe micuţul cerşetor să-i cumpere un pachet de ţigări. Dacă le primeşte împreună cu restul de bani, din care va scădea, desigur, bacşişul puştiului, totul e în ordine. Dacă vânzătorul va privi lung la client şi apoi va scoate telefonul mobil din buzunar pentru un apel acolo unde trebuie, el, Zamfir, va dispărea urgent. Cerşetorul nu-l cunoaşte. Plimbările lui aveau întotdeauna destinaţii opuse acelui magazin, unde preţurile erau prea pipărate pentru buzunarul unui pensionar pe caz de boală.

Se îmbrăcă în grabă. Luă o bancnotă, cea mai puţin valoroasă dintre cele puse la păstrare şi se îndreptă spre uşă. Soneria i-a curmat  avântul. „Cin-să fie?! Poate Poliţia!” Se prelinse spre intrare în ciorapi, spre a nu face zgomot, după ce şi-a abandonat pantofii uşori din pânză la mijlocul camerei. Trase aer în piept, îşi făcu semnul crucii şi-apoi abia îndrăzni să se uite prin vizor. Era poştaşul. Azi e zi de pensie. Foarte bine îi va da lui bancnota, obişnuitul bacşiş, „ce nu i se cuvenea, gândea de fiecare dată Zamfir, dar, mă rog, aşa se obişnuia”, nu va strica el rânduiala. Niciodată poştaşul nu era invitat înăuntru. Zamfir venea în faţa uşii, semna unde i se indica, cu mâna dreaptă, iar cu stânga, concomitent aproape, întindea bacşişul. Primea banii şi fără să-i numere îi strecura în surtucul cu care-şi apăra trupul de răcoarea camerei. Automatismul a funcţionat şi acum. Poştaşul se uită lung la hârtia ce i-a fost întinsă. N-a pus-o în buzunar şi după ce i-a numărat banii ce i se cuveneau, a întrebat pe un ton, ce lui Zamfir i s-a părut a fi al unui anchetator.

– Mai aveţi bani din aceştia?

– Din care, se prefăcu Zamfir a nu înţelege întrebarea, apoi adăugă repede, cu o voce tremurată: nu, nu doar pe asta am găsit-o în faţa intrării … pe trotuar, ar fi vrut să continue dar iar durerea aceea binecunoscută, tăioasă şi ascuţită ca lama de cuţit i-a retezat genunchii, secerându-i răsuflarea.

Când s-a trezit odaia era mai luminată ca altă dată şi cineva uitase un geam deschis. Junghiul din piept îl mai simţea şi acum, dar, uite că n-a murit, vede, aude, respiră. În buzunarul hainei de casă găseşte banii şi cuponul de pensie. Îi par mai mici la pipăit. „Nu mi s-au dezmorţit încă mâinile. Dar nu-i rău!” Întinde braţul spre noptiera de lângă pat. Alţi bani, mult mai mulţi. O, Doamne, îi văd, deci exist şi eu şi ei”. Dacă s-a trezit în casa lui şi nu în vreun arest, banii erau în ordine. Erau ai lui, i se cuveneau. O stare de linişte binecuvântată îl cuprinde. Ar putea asculta şi radioul, n-o făcuse de mult. Până şi muzica de fanfară, i s-a părut suportabilă, deşi nu înţelegea ce căuta într-un program matinal. „Înainte, cu cântec, la slujbe marş! Era bine dispus, cum nu mai fusese de multă vreme. Îi suporta până şi vocea castratului ăstuia de crainic cu buletinul lui de ştiri. „Până ieri – ce până ieri?, aşa începe o ştire de actualitate?! Începând de astăzi etc. etc. – aşa trebuie formulat. Până ieri băncile au mai primit bani în bancnote vechi” – îşi duse crainicul ştirea până la capăt.

Carcasa aparatului izbită cu violenţă de podea stârneşte bătăi puternice în peretele vecin, precum un răpăit asurzitor de tobe sparte, ce-i zgârie dureros timpanul.

– Nenorociţilor, nu se dă muzică de fanfară la ora asta!, strigă bărbatul, strivind sub papucul de postav păienjenişul de fire nimbate de razele prăfoase ale dimineţii.

(Din volumul Azilul Regilor, povestiri, Editura Multipress International, 2010, București)

Mircea Popa

Maria Vaida-Voevod, Azilul regilor

Poetă și prozatoare în același timp, Maria Vaida-Voevod publică recent un volum de povestiri intitulat Azilul regilor (Editura Multi Pres Internațional, București, 2010), afirmându-se ca o bună cunoscătoare a genului, cu o scriitură densă și plină de surprize. Obiectul de observație al prozei sale îl constituie lumea bătrânilor și decrepiților soartei, o lume traversată de mari regrete și ulcerații, o lume sordidă de cele mai multe ori, în care decavați mintali și sentimentali trăiesc sub zarea unei lumini de crepuscul, într-o permanentă disjuncție cu ei și cu lumea înconjurătoare. Cu un ascuțit simț de observație, cu o pătrundere psihologică de mare efect, urmărind desfacerea cutelor celor mai intime ale sufletului uman, Maria Vaida-Voevod recompune tablourile unei lumi aflate în disoluție, o lume populată de spirite șterse, apăsate de multiple nevoi, bântuită de spectrul unor speranțe pierdute. Fragmentele de viață umană, smulse din această tragedie a cotidianului devastat de apăsări și amenințări multiple, vin să se așeze în panoplia unor frământări umane pe care le urmărim cu maximum interes. De obicei „durerile înăbușite” (ca la Sadoveanu sau Agârbiceanu) nu au o intenție morală și nici nu păcătuiesc prin exces, ci sunt adevărate icoane de viață de cea mai acută actualitate. Povestirea care dă titlul volumului este și cea mai bine realizată, cea care reușește să decupeze un tablou cât se poate de veridic din viața acestor indivizi marginali, împinși de societate la confluența dintre existență și nonexistență. Lumea larvară, fără evenimente și patetisme, fără iluzii și false pudori, apare ca o zonă incertă, de incontrolabilă izolare, așa cum ne-o surprinde și condeiul autoarei. „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia după propria-i vrere.” E vorba tocmai de locatarii unui azil de bătrâni, care trăiesc aici sub imperiul propriilor lor amintiri (Azilul regilor). Fiecare dintre ei aspiră la o fărâmă de umanitate, la o portiță de evadare din imperiul visărilor bovarice, reușind uneori să se autoiluzioneze, iar alteori, dimpotrivă, să se adâncească în hățișuri fantasmatice. Iată-o, de exemplu, pe eroina din Cealaltă femeie, care trăiește alături de Victor, o renăscută poveste de dragoste, pe care însă o rupe indignată, atunci când ajunge la concluzia că ea reprezintă doar un substitut matrimonial în raport cu fosta soție, moartă, a acestuia. Va da însă peste un alt om care o va păstra în aceeași situație de secundariat sentimental cu care ea nu fusese de acord. Dorința de a scăpa de greutățile acestei lumi mână personajele Mariei Vaida-Voevod să caute noi soluții de refugiu, agățându-se cu disperare fie de marginea unui timp abolit, fie refugiindu-se într-o anecdotică din ce în ce mai stufoasă, în întâmplări chemate de memorie să iasă la suprafață, glisarea dintre real și imaginar invadând suprafețe din ce în ce mai mari, în zona în care se caută cu obstinație un blazon al suferințelor și nobleței umane. Cu o mână sigură, autoarea ne introduce în labirintul tot mai vâscos al unor trăiri lăuntrice devoratoare, contorsionate, narate prin rotirea în cercuri concentrice din ce în ce mai strânse, căutând nu atât dezgolirea sufletului unor ființe fără apărare, cât o veritabilă epifanie a timpului neîndurător, care se autodevoră, ca o expresie compensatorie a morții. Destinul damnat al ființei femeiești realizează un veritabil dialog cu sine și cu ereziile veacului, legitimând dreptul ființei umane la autocunoaștere și contemplare. Reale sau himerice, aceste pierderi și neîmpliniri beneficiază de un ochi versat și scrutător, cu o prospețime a observației și analizei psihologice, care impresionează. Povestiri precum Dimineață de noiembrie, Când bate vântul din stepă, Turmă albă pe cer, Auzit-am, auzit comportă orgolioase răsuciri de un realism dur, neîndurător, atât la nivelul comportamental al individului singuratic, cât și la cel colectiv, deschizând povestirii noi sertărașe și conexiuni unde frazele înfloresc și capătă strălucire simbolică. Autoarea caută de fiecare dată în anecdotică un sens superior, o cheie de lectură pe care s-o livreze cititorului și în care lupta cu fantasmele trecutului o face tot mai incitantă și profitabilă sub aspect narativ și unde epocile statice, băltânde, devin subit dinamice, polemice și poematice în același timp. Cartea Mariei Vaida-Voevod valorifică la maximum detaliul caracteristic, intarsiile psihologice, asezonate unui timp al gravității și trăirilor dramatice, niciodată gratuite sau ludice. Avem de-a face cu un foarte bun povestitor, cu o marcă proprie, originală.

„Gând românesc”, ianuarie, 2011.

Avem aici, lângă noi, un povestitor remarcabil. Știe să construiască povești rotunde în care personajele au voci personalizate, în care întâmplările sunt foarte incitante, te captivează de la început și până la sfârșit iar povestea nu e o simplă poveste captivantă ci o poveste cu morală, o morală foarte elegantă. Este vorba de un prozator care știe să mediteze pe marginea lumii, care știe să scrie, la prima vedere, simplu, dar cu o simplitate încărcată, grea, plină de valențe, de conotații, o proză care te invită nu numai la o lectură plăcută ci și la meditație, meditație despre tine, despre lume, despre locuri, despre personaje.

(Irina Petraș la lansarea volumului de povestiri „Azilul regilor”, 17 decembrie 2010, cu referire la povestirea „Dimineață de noiembrie”)

Fețele unei lumi de margine

Din apăsată predilecție pentru proza scrisă, am citit destul volume proaspete și am recitit unele din aceeași categorie. Între cele din urmă și volumul de povestiri, Azilul regilor (Ed. Multi Press Internațional, 2010, distins cu un premiu al Asociației clujene a Uniunii Scriitorilor), scris de Maria Vaida-Voevod. Prozatoarea a mai publicat romanul Pedepsiți din generozitate (2005), dar și recent, altă culegere de povestiri, Umbra îngerului (2013). Afirmând că toate evidențiază o remarcabilă unitate stilistică și tematică, adaug, de la bun început, că revederea Azilului regilor s-a consumat cu reală plăcere, confirmare a bunelor impresii de la prima lectură.

Indubitabil, pornind din orizontul prozei de Școală Ardeleană, narațiunile Mariei Vaida-Voevod sfidează, oarecum scrâșnind, mioriticul, tiparele tradiționale. Apelând cu abilitate subtilă la psihanaliză, glisând între punct și contrapunct, dezvoltând observația într-o manieră punctiformă, prozatoarea înfățișează fizionomii, dialoguri în care se manifestă convingător – firescul, treptatul. […]

Bătrânețea, un văl sclerotic toropește existențele din Azilul regilor, unde – „Locuitorii acelui lăcaș domneau peste o imensă singurătate. Erau stăpâni absoluți, fiecare veghind peste o lume a sa, pe care o însuflețea, ori o pustia, după propria-i vrere Azilul regilor!” E un soi de anticameră a morții, un fel de hotel cu puține stele, invadat de hăul singurătății, unde stropii gândului se metamorfozează în tunete tăcute, în eul celor transportați dincolo într-un fel de luntre a lui Karon.

Marginea lumii Mariei Vaida-Voevod e o scufundare în adâncimea sinelui, acolo unde începe „ceea lume”, sau mai degrabă un neant în care se aude prin nopți, goarna lui Lică, personaj cu vechi state de plată în satul transilvan. Acolo, prin neguri, rătăcește desculță Nastasia, căzută fără scăpare în „scorbura” rece a singurătății.

Fețele realității cercetate atent cu nespusă compătimire în povestirile Mariei Vaida-Voevod, sunt încercuite de orizonturi blocate, ziduri de netrecut. Oamenilor din aceste insule narative le rămâne deschis firmamentul, catapeteasma, în care ei nu uită să privească până la ultima clipă. Îi poartă pașii, destinul, prin noroiul pustiului (cel din afară și cel din lăuntru), dar ei se salvează privind în înalt. E un „Doamne ajută!” – o rugăciune, o credință în ceea ce urmează „dincolo de margine”. Este o performanță a scrierilor Mariei Vaida-Voevod cum, apelând la reperele unui mediu aparent vetust și vlăguit, reușește să descrie drame, situații de strictă actualitate. Fără exaltări, denivelări sau excentricități, scriitoarea construiește o lume epică solidă, coerentă, discretă și elocventă în același timp. În povestirea care împrumută și titlul volumului există un fragment lămuritor în privința virtuților remarcabile ale prozei Mariei Vaida-Voevod: „Mă rezem pe speteaza băncii, o fac încet, cu mișcări line, întrerupte, n-aș vrea ca interlocutoarea mea să sesizeze hulpava mea dorință de a asculta o poveste. Îmi plăcea să ascult. Îmi exersasem această bucurie, care la început era obligație de serviciu, în îndelungi ani de gazetărie”. […]

Critica a remarcat în narațiunile Mariei Vaida-Voevod o anume anecdotică minată de „un sens superior, o cheie de lectură”, o „diversitate de biografii, de destine rostogolite sau chiar frânte”. Autoarea caută cu obstinație printre amintirile unui univers în disoluție. Fără îndoială ei îi sunt familiare dramele prea des uitate între dealurile și colinele Câmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, din unghiul unei viziuni de autentică modernitate.

Mihai Dragolea

„Contemporanul” nr. 3, martie, 2014.

Miron Scorobete la lansarea volumului de povestiri „Azilul regilor” de Maria Vaida-Voevod.

Domnia sa, doamna Maria Vaida-Voevod se prezintă în fața Dvs. cu una din cărțile sale cu totul de excepție. Vreau să spun de la început că în scrisul Mariei Vaida-Voevod nu există nimic facil, nu are ludic, nu are ceea ce toți ne mai permitem câteodată să ne jucăm, ea nu se joacă niciodată, este o literatură tragică, are un tragism, dar un tragism special, ea, cu gingășia exclusiv a feminității, acel tragism pe care-l găsești în existență vine și-l oblojește, ceea ce bărbații nu știu să facă, bărbații puternici, cei care au acea tărie de a descoperi tragismul în existență și mai au și talentul de a scrie despre acea existență se duc până la capăt, așa au făcut-o toți tragicii greci, toți marii tragici. Maria Vaida-Voevod are acea slăbiciune maternă de a merge și a înveli cu ceva acel tragism, ceea ce îi dă o notă cu totul specială și-i dă o originalitate a scriiturii extraordinară. Personajele ei fie că sunt bătrânele acelea de la țară, fie că sunt intelectualii decăzuți, împinși la marginea existenței, au o măreție, adică sunt lipsiți de măreție nu în sensul că n-ar fi avut-o ci în sensul că le-a fost luată. Toți și țărăncile acelea analfabete au în ele ceva regal, dar o măreție pe care au pierdut-o, care e irecuperabilă și în urma cărei pierderi toate aceste personaje sunt apoi internate într-un azil, care este azilul pierderii acestei identități, este azilul anonimatului. O povestire care sintetizează foarte exact această caracteristică a scrisului Mariei Vaida-Voevod este una pe care v-o recomand, „În tren”, ce redă magistral tocmai această pierdere. Toate celelalte, să nu rămâneți cu impresia, cei care nu ați citit cartea, că literatura ei e monocordă, nu, personajele sunt foarte diferite, situațiile sunt foarte diferite, are de pildă o povestire cu o anume Maria Magdalena, care, dacă-i cauți un loc în rafturile literaturii universale, trebuie pusă lângă Bulgakov, sau lângă o piesă, pe care nu știu câți o știți, „Maica cea tânără” a lui Emil Isac, despre care Caragiale i-a scris lui Emil Isac o scrisoare aproape atât de lungă cât piesa însăși. Există o diversitate de personaje în această carte, dar nota lor distinctă este aceea de incapacitate de a păstra legătura cu lumea.

Cluj, decembrie, 2010.